Am renunțat la domeniul docerp.ro, am și fost notificat "șters din evidențele registrului de domenii .ro " (ba și ademenit nostim de către GMail, "Translate in Chinese").
În schimb, unul de-al nostru mi-a oferit subdomeniul, cam personalizat, vlad.bazon.net. "Vlad" are o rezonanță deosebită, în familie; am avut un unchi "Vlad", ofițer tanchist merituos în al doilea război, personalitate politică marcantă pe regiunea Iași după, altfel drumeț și vânător pasionat; coșcogeamitea om am aflat, dar fumător îndrăcit ce era, parcurgea pentru ultima oară străzile Iașului pe care-l iubise, cam înainte de a apărea și eu pe undeva, dar nu al doilea "Vlad"; am avut un verișor tot "Vlad", dar Vlăduț n-a apucat să se joace cu mine, copil curios ce era, fusese răpus de o descărcare prostească a ciudățeniei pe care tocmai o agățase pe un perete, reputatul nostru unchi.

"docerpro" îmi venise din docere ("a învăța", în latină) și pro, vrând să însemne fără personalizări, cam așa: "profesorul învață" (dar separarea prin punct, în docerp și ro este oribilă). Încă ezit, probabil toată viața, asupra ideii târzii de înființare a unui domeniu docerpro.ro, dar dacă aș fi fost mai inspirat puteam opta pentru subdomeniul docere.bazon.net, nu chiar "adecvat", că decretam cândva elevilor mei: numele și prenumele de persoane nu-s potrivite, ca denumiri de directoare sau fișiere (însă acum aș mai nuanța, de ce n-ar fi potrivit totuși pentru domenii? ce, n-am auzit de "Domeniul Sturdza"? Iată și domeniul "bazon.net"…).

Povestim aici cum vine asta, "profesorul învață". …Pe alții ? Ei, lasă!, haida de! cum zicea tata-moșu (de-l avusese pe Vlăduț…); "Lăsarăți, " cum zicea inimitabil Amza Pelea într-un film în care se juca de-a războiul, dar în timpul războiului de pe afară, cu un copil cam de seama lui Vlăduț al nostru.
Na!... am chef să povestesc, mai observând că de bine de rău, sr fi deja 50 de ani de "profesorul învață" (dar, sunt și mai mulți; …și să fie, da). Trebuie să previn, luând seama cum povestesc, vor fi pe aici, formulate cam lung și întortochiat, multe amintiri (sau închipuiri?), dar nu fără conexiuni mai noi și cam sau prea acide, toate legate "mai mult sau mai puțin" între ele, bătând împreună cam într-o aceeași sintagmă generică "profesorul învață" (nouă într-adevăr, față de cea marcată tot cu ghilimele mai înainte).
Dar n-o să inventez vreun profesor fictiv, folosind apoi persoana a III-a, cum fac de obicei scriitorii veritabili; o să folosesc fără jenă, persoana I-a sau și a II-a (asumându-mi implicit riscurile posibile). Că măcar în unele împrejurări, în locul meu ar putea fi și altul este o supoziție implicită (chiar plauzibilă, uneori).

Să mai zic de la început și această ciudățenie, probabil: eu unul mă știu nu pe ani, ci pe clase, mereu calculez anul după nivelul de clasă în care știu că eram; poate fiindcă mai marile sărbători, cele așteptate, țineau la noi de începutul și sfârșitul de an școlar (acum țin mai degrabă de fastuos "Balul bobocilor", trupe celebre ne cântă pe scenă "Trăiască berea"; …v-am zis de "conexiuni acide"? v-am zis).
Bine, tot nu văd de ce ar fi chiar "ciudățenie"; pe când în cabina publică găseai un aparat cu rotiță gradată cu cifre și fiecărui număr de telefon îi corespundea unic un grup de secvențe de sunete, clicuri auzite când roteai cu degetul, pe rând, fiecare dintre gradațiile corespunzătoare cifrelor numărului, nu era nevoie să ții minte numărul, puteai reconstitui melodia, dacă dispuneai de suficientă acuitate auditivă (dar cum să nu dispui, prea era bine să fii atent); păi ciudățenie era mai degrabă acel aparat, nu modalitatea auditivă de formare a numărului de telefon! Ciudățenie ar fi împărțirea pe clase a liceului pe care îl ai de făcut, nu reconstituirea anului după clasă…; cică "începem un nou an școlar", de unde nou? nu-i chiar "trecem în clasa următoare", ca și cum pe cea veche am abandona-o, parcă mai degrabă ar fi să continuăm liceul de unde rămăsesem; și mai bine, să continuăm liceul. Grecii de demult au inventat lykeion; noi am inventat vacanța. Totuși liceul este de făcut, nu clasa; adică și vacanța trebuie să intre continuu în lykeion, să nu fie cazul să constați la "începutul noului an școlar" că "am uitat tot ce-am învățat" anul trecut; vei avea timp să uiți, după ce vei termina liceul.

Cum-necum, am ajuns (în 1976) profesor (de matematică); țin minte anul, că i-a urmat cutremurul… (da, au trecut 50 de ani. Chipurile, fără cutremur)
Existau profesori de matematică, de română, de franceză, de sport, ș.a.m.d. și regula tacită, încă surprinzătoare pentru novicele ce eram, era aceea că "de matematică" fiind, nu puteai să emiți aprecieri care vizează alte discipline (De!… doctorul de cardiologie n-o fi având de-a face cu cel de interne, iar ofițerul de artilerie nu are de-a face cu cel de infanterie). Lecția am primit-o în vara unui an următor. Corectam lucrări pentru examenul de bacalaureat (ridicat ulterior la "BAC"); în sălița respectivă eram amestecați, eram câte doi de o aceeași disciplină pe câte două seturi de lucrări, dar trebuia să corectăm fiecare set independent unul de celălalt și apoi să ne reunim, pentru a confrunta notele, iar pentru a asigura independență deplină desigur, fuseserăm intercalați, în jurul unei mese ovale mari. Eu, încă novice fiind (dar făcusem și "armata redusă", imediat după cutremur — dar asta-i altă poveste), băteam pasul pe loc și mă jenam că nu reușesc să văd pe ce să pun mai mult decât 4 (hai 5, îmi ziceam eu, dar ezitam, că erau "bareme" de respectat), în timp ce alături, venerabila D-na profesoară de română aproape terminase. Speculând un defect al intercalării inteligente altfel, care ni se propusese, am întrebat-o dacă a găsit vreo lucrare bună; înțelegătoare, mi-a arătat una pe care o notase cu 9, scris mare și foarte frumos caligrafiat; știam de subiect, era în legătură cu un roman al lui Liviu Rebreanu (cam ca și pe vremea, nu foarte depărtată, când absolvisem eu), cum să nu-l știu (cu tot cu Prefață) și am fost curios să citesc lucrarea respectivă; pe cele două pagini ale lucrării era un scris îngrijit, chiar frumos și bine așezat (și chit că lucrările erau "secretizate", era sigur că lucrarea aparținea unei fete, nu unui băiat)… dar am remarcat că lucrarea nu spune totuși, nimic satisfăcător asupra subiectului respectiv, iar D-na profesoară mi-a replicat că totuși este cea mai frumoasă lucrare și apoi cam bățos, revoltată, exact așa "da ce te bagi mata, de matematică??". Era pe cale să se supere de tot, că apăsase tare pe a doua parte; dar așa de surprins am fost de această replică, memorabilă într-adevăr, că am tăcut și am uitat să-mi cer scuze pentru comentariul revoltător pe care-l făcusem, în neștiința de cauză în care mă aflam.
Dar tot mi-a fost de folos scurta discuție, că am sesizat baremul care să-mi permită să pun liniștit 5: dacă măcar scrie frumos (ceea ce… cam îi dezavantaja pe băieți); "confruntarea" finală cu notele puse apoi de colegul de corectură a decurs neașteptat de repede și a reușit aproape de sută la sută, ca și candidații (Oh… de-aș fi știut eu în ce "mă bag", de fapt! De, studenție inconștientă…).
Dacă eram mai inspirat, îi ofeream la rândul meu o lucrare, "cât ați pune pe asta"; eu "de matematică" puteam corecta măcar pe-aproape, o lucrare de la română, că totuși făcusem "Limba și literatura română" în liceu; dumneaei, "de română" ar fi trebuit deasemenea, să poată corecta și o lucrare de matematică, doar făcuse ca toată lumea și matematică, în liceu (sau nu?). Dacă eu aș fi corectat lucrările din setul Dumneaei, notele ar fi fost probabil mai mici, dar nu sub 5 fiindcă și eu, ca toți profesorii, apreciez scrisul frumos și sârguința; iar dacă Dumneaei le-ar fi corectat pe cele de matematică, probabil că elevii ar fi fost foarte mulțumiți.

Dar lecția cea mai bună, am primit-o în chiar primul meu an ca profesor de matematică; am fost asistat oficial la câteva ore (de fapt, una sau poate două consecutive), după care unul dintre inspectori s-a repezit să mă apostrofeze pentru ținută (pe drept, aveam părul chiar prea lung, nu mă mai tunsesem de când am sfârșit armata), celălalt i-a făcut imediat un semn să renunțe și mi-a spus în două vorbe ceea ce chiar mi-a părut esențial: "Mata vorbești prea mult"… Am prețuit mult acest sfat inițial, plin de probleme la care să mă gândesc, venit de la un profesor reputat și binecunoscut în județ, cu mare experiență la catedră, cum aveam să aflu; mi-am dat și eu seama că vorbesc cam prea mult la orele de matematică (și pare cam riscant, poți ajunge în situația de a vorbi singur, nicidecum cu și pentru elevii la care trebuie să iei seama în fiecare moment), am încercat un timp să-mi corectez prestația, dar nu prea am reușit mai departe, să-i urmez sfatul (în schimb, m-am tuns imediat).

Mai târziu, poate pe la vreo cinci ani distanță, mi-ar fi plăcut să redeschid discuția și să-mi susțin vechea cauză, nu trebuie să fie toți profesorii, nici măcar cei de "științe exacte", pe același calapod… chit că mai spre asta se tinde: ești profesor înseamnă de ceva timp, mai ales pentru diriguitorii noștri, că ești un "dascăl". Taică-meu chiar a fost dascăl, dar numai vreun an, pe când apărusem și eu pe lume și chiar era greu de trăit, cum am aflat mai târziu; e o meserie importantă pentru comunitatea din jurul unei biserici, dar taică-meu a uitat-o repede și voia pentru mine, dacă s-ar putea, o altă meserie decât aceea de "dascăl". Pretind deci, cu tot respectul, să se facă distincție între una și alta! Eu unul sunt profesor ("de matematică și de informatică", și-ajunge), nu "dascăl"; e drept că de când "dom'profesor" în sus, "dom'profesor" în jos și de când cu "profu'", am renunțat categoric la prefixul "Prof. " și acum sunt simplu, "Vlad Bazon".
Divagațiile pe seama unei probleme pot fi, de multe ori, mai importante pentru "formarea gândirii matematice" (și a "gândirii critice"), decât rezolvarea efectivă a ei (chit că sună clopoțelul și nu ai apucat să rezolvi la tablă problema). L-aș fi convins? Mai exact ("convingere" fiind totuși prea ambițios), recunoaște D-lui, dar recunoaște cineva, că ar putea fi valabilă și o asemenea vedere a lucrurilor?
De obicei, "tema pe-acasă" constă dintr-un set de probleme de rezolvat, dintre care poate că una-două chiar merită să fie numite așa, iar celelalte sunt doar exerciții redundante sau "chichițe" nesemnificative ("problemuțe", cum le numea un profesor de-al meu, "ezerciții" cum ajunsesem la rândul meu să le numesc, că erau prea multe în manuale); iar elevii așa sunt învățați, să treacă de la una la cea următoare fără a face vreo distincție, până și termină cumva de rezolvat tema. Dar altul ar fi adevăratul scop, nu acela de a termina de rezolvat!

Apropo, faci liceul cu scopul de a lua "BAC"-ul și a accesa la vreo facultate? Nici nu-ți trebuie, decât cutare și cutare materie, la "Chimie" dacă nu-ți trebuie îți dă profesoara 10, ca să te ajute la media de pe dosarul de admitere. Bravo! ai reușit, profesorii sunt satisfăcuți, și vor continua cu pregătirea pentru examen a elevilor, vor fi și gratificați de către Minister, părinții vor fi mândri de tine și recunoscători față de dascăli, bravo! Iar la facultate… ce-ți pasă, profesorii o vor lua de la capăt dacă n-au ce face.
Ei bravo… Cam așa stau lucrurile, adică stau cum nu se poate mai prost.

Zic și eu aici, chiar ca "dascălul" ce se zice că aș fi:
Faci liceul, cu scopul de a clădi o bază solidă pentru ce vei opta poate să faci într-adevăr, după aceea; nu va trebui ca odată intrat la facultate, să trebuiască s-o iei de la capăt (profesorii de la universități tot sesizează de ani buni, că nu prea au pe ce se baza, sunt obligați s-o ia de la capăt cu noii studenți, observând că aceștia au în general, cunoștințe foarte șubrede). Iar cu o bază solidă în spate, nu vei avea de ce să-ți faci vreo grijă privitoare la "BAC": poți considera chiar că nu e decât un exercițiu birocratic necesar statului ca să se asigure că ai deprins deja regulile de respectat ca nou cetățean (cereri de făcut către, prezentarea cărții de identitate, adeverințe de adus de unde și cui, ștampile, semnături pe propria răspundere, ș.a.m.d.). Dar vezi că nota contează în dosarul de admitere (și nu mediile mari pe care le vei fi obținut fiindcă ai urmărit o pregătire solidă, în liceu), așa că trebuie totuși, să ai ceva grijă…
Iar "bază solidă" înseamnă și să nu ignori mai mult decât se cuvine (suntem de acord, disciplina "Religie" poți să ignori, că toată lumea are 10, de ce să mai fie probă de bacalaureat; sau nu?… ia seama, cabinetele demnitarilor, vezi la TV, sunt doldora de icoane); treaba ta cu literatura, cu cititul romanelor recomandate, dar fii sigur că o bună stăpânire a limbii române și o stăpânire acceptabilă a una-două alte limbi îți va fi necesară indiferent ce alegi să faci; dacă te vei ocupa în vreun fel de calculatoare, fii sigur că îți vor fi de mare ajutor toate cele, de la matematică și până la istorie și biologie, nu mai zic de sport — fără istorie ai să continui să crezi (greșit) ceea ce ai văzut în liceu, că informatica s-a născut odată cu firma Microsoft (și abia știind ceva engleză și investigând liber pe Internet, vei putea afla că nu este de loc așa); fără matematică și ceva fizică nu vei putea înțelege ce-s aceia "biți" și nici cum de se transmite o poză de la unul la altul, prin doar niște anumite sârme. Cine știe, poate va fi să te ocupi ca informatician de pandemii, de exemplu să estimezi cursul și durata vreuneia; posibil, dar numai dacă ai pe ce te baza, adică pe matematică solidă și probabil pe ceva cunoștințe de biologie.
Apropo… eu unul n-am avut de-a face cu Fizica și de la un moment încolo am neglijat-o complet, că profesorul ne dădea ușor note mari (era suficient să citești lecția în pauza dinaintea orei). Ei, mult mai târziu, când m-am făcut cu un "calculator personal" și l-am desfăcut, am avut de regretat că partea asta îmi era străină: cum să înțelegi "placa de bază", fără cunoștințe de bază despre circuitele electrice, despre condensatori, diode, tranzistori, etc.? Basta că la bacalaureat a trebuit să aleg ca probă de examen Biologia, în loc de cum mi se părea firesc, Fizica (dar nu știu să fi optat cineva pentru Fizică; de, noi așa am parcurs-o, dictare de la tablă pe maculator după textul manualului; am verificat chiar, profesorul nostru avea o memorie fenomenală. Pe de altă parte, "Fizică" însemna multe manuale, câte unul în fiecare an, ori "Biologie" era atunci un manual subțirel făcut într-a 12-a; ei cum să nu preferi proba de biologie?).
Ei, am încheiat dăscăleala… (accept replici, pe adresa mea de mail, că nu folosesc FaceBook; discutăm dacă e cazul; injuriile sunt inutile, ajung automat în Spam, dar pot fi subînțelese)

O problemă veritabilă spune ceva, poate chiar vrea să adauge ceva, într-un anumit context matematic; nu prea are de-a face cu trucurile sau chichițele (în general chiar, știința nu are de-a face cu chichițele) și nu ajunge să aplici vreo formulă acolo, ca să o rezolvi. Este foarte instructiv să depășești rezolvarea obișnuită, să amâni trecerea la altă problemă (și ce, dacă nu apuci să le rezolvi pe toate) și să încerci să vezi de unde se trage, ce legături are în spate sau poate și înainte. Cam de aici ar veni, ideea "divagației" asupra vreunei probleme; elevii ar trebui învățați să facă distincțiile necesare, altfel știința matematică ce se construiește prin manualele respective (doldora de "ezerciții") este degradată la chestiuni de examen (și se ajunge cel mai adesea, la "nu-mi place matematica").
Dacă te ocupi ca profesor de chestiuni de examen, poți vedea elevii "în masă"; mai toți fac cam aceleași greșeli tipice și întâmpină cam aceleași dificultăți; și într-adevăr… n-ai de ce să faci "divagații". Altfel, dacă faci într-adevăr lecții de matematică, atunci e bine ca în loc să vezi elevii, să cauți să vezi elevul și în loc să vezi una după alta problemele, să divaghezi din când în când pentru a evidenția problema. Matematica nu poate să aibă de-a face cu "de aici până aici"! (dar atenție: inspectorul care te controlează nu va fi de acord, pregătirea pentru examene este mai importantă decât ce zici mata că faci, matematică)

Da, ajunsesem profesor de matematică, dar nu chiar "cum-necum"…
Pe când eram elev, nu exista "pregătire pentru BAC" și nici "pregătire pentru examene" (devenite cum-necum, dar fără știrea lui alde-mine, indispensabile în "sistemul de învățământ" de după 1980 și prioritare în "strategia" de după 1990). Singurele ședințe de pregătire în particular ("meditații", în jargonul oficial de azi) la care am fost supus (cu ceva bucurie copilărească, măcar dintr-o parte), au demarat din nu știu ce întâmplare și s-au desfășurat în vreo două săptămâni din vara anului în care terminasem clasa a IV-a, când maică-mea, învățătoare grijulie și prevăzătoare cum sunt mamele, dar mai ales buna mama mea, mă lăsa la școală în seama venerabilei Doamna Weintraub, profesoară de franceză și latină, aproape de vârsta pensionării (s-a retras în Israel, la sfârșitul acelei veri); cam pe atunci cred, grație acestei conjuncturi, voi fi început să văd ce-i cu limbile astea…
Comparăm cu azi? Păi azi copiii de vârsta aceea sau și mai mici, dau binișor pe engleză și cunosc butoanele și jargonul de bază specific telefonului inteligent și aplicațiilor de pe "App Store"… Un progres uriaș, evident. Doar noi profesorii, am rămas în urmă.

Cum decurgeau "meditațiile"? (despre care nu știu să fi fost și "pe bani"; nu era fixat "de la ora până la ora, în ziua", veneam pur și simplu în cancelarie, aproape pustie în cursul verii și o găseam acolo, fără vreo ocupație specială, dispusă oricând să stea de vorbă, chiar și cu un copil ca mine… Cam ca în filmul lui Amza Pelea, aș zice acum.)
Păi mi-a arătat o carte, cum nu mai văzusem de veche și m-a pus de la bun început, să "citesc" cu voce tare, un text scris auzi, în latină; ce să știu eu despre, nimic, abia învățasem să buchisesc, dar principiul era ăsta: vezi cuvântul "silva" — îl citești cu voce tare chiar așa, "silva"; îmi explica ce înseamnă una si alta (parcă o aud, "Vlad, silva - silvae" înseamnă "pădure"; iar "silvae" este pluralul, iar "ae" de la sfârșit se citește "e"; noi zicem "pădure-păduri", romanii ziceau "silva-silve", accentuând admirativ pe "silva"); repetam propoziția (cu voce tare), poate și de două-trei ori, înțelegând acum și cam ce zice, repeta și D-ei dar cu o anumită articulație insistentă și melodioasă, a cuvintelor… și tot așa. Uneori mai aflam și despre franceză câte ceva și mai îmi povestea nostalgic câte ceva frumos despre romanii ăștia, când textul se referea de exemplu la Imperatorul Caesar.
De atunci țin minte expresia celebră "alea iacta est", însemnând "zarurile au fost aruncate!" — pe aproape de popularul (dar mai pesimist, cum părea că îmi explică) "de-acu'… n-ai ce-i mai face" (dar bineînțeles că știam ce-s alea "zaruri"; taică-meu mai juca din când în când table, cu un vecin, pe treptele din fața casei); mult mai târziu, sesizam și eu, apropierea de franțuzescul mai subtil, "Les jeux sont faits!".
Și tot de-atunci voi fi învățat ceva ce voi descoperi și eu peste mulți ani: tonalitatea cu care prezinți elevilor un subiect poate fi decisivă pentru înțelegere (dar trebuie să precizez, nu de acea tonalitate este vorba, specifică prezentării reclamelor pe canalele TV la fiecare 15 minute și nicidecum, de aceea strigătoare la cer cu care ne încântă celeeebrii comentatooori de meciuri de fotbal).

Și poate tot de-atunci, mă voi fi "învățat"… Știi latină să zicem, dar nu are sens să consemnezi asta în "curriculum vitae" decât dacă, neapărat, știi câte ceva și despre Imperatorul Caesar și despre romanii ăia; contextualizând mereu lucrurile, cum proceda cu mine Doamna Weintraub, înveți mai ușor și mai cu folos.
Am învățat și eu mai pe urmă, dar cine nu, după manuale sau cursuri proaste; prezentau un anumit limbaj, în regimul "de aici până aici", ce face cutare instrucțiune sau comandă sau funcție, cu exemple banale de folosire și tot așa; limbajul respectiv era văzut ca atare, fără nicio legătură, nici cu alte limbaje, nici cu sistemul de operare sub care ar rula programele scrise în limbajul respectiv și nici atât cu calculatorul care îl "vorbește", sau cu ceea ce se cheamă "programare".
Bine, dacă am adus vorba… există o scuză perfectă, pentru asemenea manuale "proaste": se presupune în mod tacit că dacă vrei să "citești" manualul respectiv, adică de fapt să-ți însușești limbajul pe care îl expune, atunci știi deja legăturile de făcut, adică ai deja cunoștințele necesare despre calculator, sistem de operare și programare. Iar acest principiu simplu și fără îndoială corect, este foarte important, fiindcă induce firesc următoarea strategie de lucru eficient, în vederea obținerii unei pregătiri solide, cu perspective reale, în domeniul informaticii (dar fără nicio legătură cu "strategia de informatizare" instituită oficial): întâi și întâi, studiază structura și principiile de funcționare a microprocesorului, împreună cu limbajul de asamblare specific microprocesorului din calculatorul pe care lucrezi; pare greu, dar te poți folosi de vreun program care îți afișează cumva regiștrii microprocesorului și conținutul curent al fiecăruia. Și observă neapărat că a învăța bine nu se poate fără să te uiți și în urmă, să vezi de unde se trag lucrurile; până a avea microprocesoare și calculatoare, tocmai pe la 1850 un englez crease o "mașină analitică", iar cea de la care vine numele limbajului Ada (apărut prin 1980) crease primele "programe" de calculator din lume. Observă (și ia seama pentru când va fi să ai nevoie să înveți vreun alt limbaj), că parcă nu-i chiar așa de greu: mnemonicele folosite în limbajul de asamblare sunt în general foarte sugestive, "add" desemnează o operație de adunare, "mul" una de înmulțire ș.a.m.d. Dar nu te mulțumi că ai prins ce face o instrucțiune și alta, important este să le poți înlănțui cumva pentru a rezolva o anumită problemă — vezi exemplificări pe undeva, dar la un moment dat trebuie să fii în stare să rezolvi singur o chestiune mai complicată, de exemplu să formulezi în limbaj de asamblare un program care să descompună în factori un număr dat (desigur, sunt alte conexiuni de făcut și sunt altele de învățat pe de lături: ce este și cum folosești un asamblor, un dezasamblor, etc.).
Poate să ia mult timp, și ce, dar după aceea, dacă vei fi deprins în măsură acceptabilă toate astea, poți să și uiți "amănuntele", dar cu siguranță vei constata ce ușor este să înveți, folosind calculatorul, unul după altul câte alte limbaje. Dar nu te apuca să înveți un nou limbaj fără să ai un motiv pentru asta; de exemplu, observă că programul în limbaj de asamblare pe care l-ai făcut pentru a descompune un număr în factori s-ar scrie mult mai concis în limbajul C, iar apoi observă că s-ar formula și mai concis și într-adevăr expresiv, într-un limbaj ca Python; ai atunci un motiv serios pentru a învăța noi limbaje (și vor fi foarte multe, deci învață-te să alegi: nu învăța Microsoft-VisualFoxPro, decât poate într-o doară, fiindcă nu l-ai putea folosi decât pe sisteme Windows; învață mai bine MySQL, sau PostgreSQL, și mai ales, ia seama de limbajul R; aaa… nu știai, că n-ai auzit pe la școli, există și alte sisteme, doar că necomerciale). Iar cu timpul, vei ajunge să-ți dai seama că ai putea și tu, dacă ai avea nevoie, să construiești un limbaj anume, în vreun scop pentru care limbajele uzuale nu te satisfac (dar ce-ți trebuie?).

Am fost ultimul cred (cu timpul, m-am și obișnuit să fiu ultimul), care am aflat că D-na Weintraub a plecat deja (că brusc, toate familiile de evrei din Negrești au plecat peste mări și țări, iar sinagoga lor a devenit oficial, biblioteca orașului); a fost cred primul moment în existența mea, când am simțit "un gol în stomac"… Parcă îl simt neputincios și acum, când îmi amintesc (ei da, lăcrimez).

În ceea ce privește limbile (și literatura), am fost norocos: în clasele a V-a și a VI-a am făcut "Română" cu o profesoară care, acum văzând, era foarte dedicată meseriei (și așa de discretă și delicată, că nu i-am știut numele, iar după clasa a VI-a n-am mai văzut-o prin școală). Dumneaei ne-a învățat într-adevăr, să citim (implicit, să ne străduim, pentru a înțelege ceea ce citim sau auzim; capeți ceva, fără ceva efort?) și ne-a învățat deasemenea, să înțelegem cuvintele, în formele posibile, și să le scriem corect, nu știu să fi comis mai târziu de clasa a VI-a, vreo greșală de ortografie! Dar la un moment dat cei de prin jur mă cam ocoleau; înainte de consoanele 'b' și 'p' trebuie scris 'm' și nu 'n', corectam eu savant, cu voce tare, corect este 'impozit' și 'simbol'; contextul era acela probabil obișnuit de 1 Martie (totuși nou pentru cel care, dintr-un târg necunoscut ajunsesem direct în anul I de facultate), fetele din grupă se vorbiseră între ele și puseseră dinaintea colegilor câte un mărțisor, agățat delicat pe un petec de hârtie fină pe care, cel puțin la mine, scria cu o caligrafie aleasă "Un sinbol al primăverii!"… Acum, psihologul din mine ar vedea aici o mostră de reacție "de apărare" specifică unuia neobișnuit cu asemenea gesturi simple, declanșată instinctiv pentru a-și ascunde emoția; dar atunci, "reacția" mea era impardonabilă (și nu putea duce decât, probabil la "nu te pune cu prostu'").

Mai lent probabil, dar tot am înțeles datorită bunei noastre profesoare, că "propozițiile" sunt formate din anumite soiuri de cuvinte și ca să fie "corecte" trebuie să respecte anumite reguli de formare….
Dar și mai important… ne-a determinat cum necum, chiar de la bun început, să întreținem fiecare, un "caiet de lectură" — iar eu unul, l-am dus cu sârg până prin clasa a IX-a (chit că alții erau acum, profesorii "de română"). Cerceta caietele noastre din când în când, să vadă ce am mai citit și să ne zică fiecăruia și să ne descrie ce ne-ar plăcea să mai citim.

…Poate că mai exagerez pe aici nuanțele, poate mai confund sau poate, doar îmi închipui; exagerarea și închipuirea sunt probabil inevitabile, când te uiți cu luare aminte așa de mult timp în urmă și n-ai păstrat vreun "caiet de lectură". Totuși, cam așa, chiar așa, am început să iubesc limba română și literatura.

În schimb, la "Matematică" am întâmpinat mari probleme, până undeva pe la clasa a IX-a… Necazurile mele au început să se manifeste când eram în clasa a III-a, cu această scenă copioasă: aveam ca "temă", între altele, o "problemuță" de aritmetică, dintre acelea care încurcă de obicei părinții; nu înțelegeam ce legătură are una cu alta, nu înțelegeam de loc ce se cere în problemă și neputința mea s-a transformat una-două într-un plâns adânc și înecăcios; taică-meu juca șah cu un vecin, pe treptele din fața casei, m-a auzit cum plângeam nestăpânit înăuntru și a sărit să vadă ce-i; parcă a zâmbit, eu știu, ironic, când a priceput ce-i cu mine de plâng așa, dar n-a zis nimic și m-a pus să-i citesc și lui, cu voce tare, problema; nu știu să se fi priceput el, la asemenea probleme (parcă nu fusese nevoie anterior, să mă ajute cineva), dar ghicea miraculos întrebările firești care ar fi de pus și mă tot întreba, iar lucrurile parcă se clarificau de la sine… Tare iubesc acest episod, și-l aduc la viață în sinea mea, când mă mai lovesc de câte o problemă (iar de plâns… ciudat, bine sau nu, n-am mai plâns după aceea, decât cedând să zicem așa, prins ca fiecare de evenimente nefaste, mai încoace).

Da, duminică după-amiaza tatăl meu juca vreo două partide de șah, cu un vecin, pe cele trei trepte din fața casei; cum-necum, tot chibițându-i de pe o treaptă, m-a învățat și pe mine — dar știința de bază a jocului am prins-o tocmai prin clasa a VIII-a, când am rămas surprins să dau la bibliotecă de o carte de șah ("Manualul șahistului începător", de Levenfiș), pe care am devorat-o mult timp, zile întregi: în fond, am experimentat în mod tacit, fără să conștientizez atunci, dar cu efortul susținut de pasiunea care mă cuprinsese, știința de citire și de îmbinare a lucrurilor asigurată la bază de profesoara de "Română" din clasa a VI-a.
Am ajuns după un timp la capacitatea urmărită în principal de manualul lui Levenfiș, aceea de a vedea în minte, pozițiile succesive care ar rezulta dacă ai efectua pe tablă, din poziția existentă, o secvență de mutări pentru alb și pentru negru; puteam "citi" acum, fără să așez efectiv piesele pe tablă, textul care înregistrase în notația standard mutările efectuate într-o partidă mai scurtă și de exemplu, puteam spune cu precizie ce a rămas pe tablă la sfârșit, care piese și pe ce câmpuri albe sau negre (dar bineînțeles că începusem și să pricep de ce a pierdut una dintre părți, cam ce greșise). În primul an de facultate, mi-am uimit colegii de cameră, provocându-i într-o zi la un simultan "à l'aveugle" (pe 5 mese), pe care l-am dus cu succes până la capăt (jucând în total 7 partide, că am acceptat "revanșe" cu cei cu care terminam mai repede). Ce mai, îi corupsesem să joace șah…; peste ani buni, m-am întâlnit întâmplător cu unul dintre ei, și am aflat că băiatul lui a ajuns MI (adică "maestru internațional").
Dar nu spun toate astea ca să uimesc din nou (și fie vorba între noi: pe un număr mic de mese, orice șahist instruit poate susține fără probleme, un simultan "à l'aveugle")… Așa am exagerat preocupările mele de șah într-a VIII-a, încât la "testul" dat la începutul clasei a IX-a de către noua noastră dirigintă, am notat "maestru de șah" la întrebarea nelipsită din asemenea teste, plină de grijă pentru viitorul nostru, "Ce vrei să devii după ce termini liceul". Bine zis "după ce termini", fiindcă dacă m-ar fi întrebat când eram prin a III-a cred, cel mai probabil ziceam (dar chiar adecvat, așteptărilor dirigintei!) "șofer de camion", fiindcă într-o zi frumoasă de la începutul verii, un "nenea șoferu'" bonom mă luase alături de el în cabină, ca să mă lase în drumul lui la tata-moșu, unde devenisem de vreo câteva veri, cu toată dragostea, drepturile și îndatoririle firești, cam până pe la începutul lui septembrie, cel pe care îl pierduseră, Duțu. Așa mi-a plăcut mirosul de benzină din cabină și cum toarce motorul, și cum se derulează drumul în față, și ce praf lasă în urmă, și ce mai îmi zicea că-l întrebam de camionul lui, că "ce vrei să te faci tu, când vei fi mare" avea deja răspuns sigur: șofer de camion.
Însă răspunsul meu a provocat pe neașteptate un mic scandal, tocmai din partea doamnei; da' ce, asta-i meserie? cum să te întreții cu asta? da' ce, crezi că poți să trăiești din așa ceva, șah? Unele întrebări cam de acest gen le-am primit eu, cu capul plecat, cam în fața clasei, la altele a fost invitată să se gândească serios maică-mea… E drept că asemenea grijă față de viitorul nostru din partea dirigintei s-a topit după vreo săptămână două, uitasem toți cam de toate îngrijitoarele întrebări din "testul de dirigenție"; așa se petrec lucrurile, fără urmări.
Întrebarea bună ar fi putut veni invers, din partea noastră, ce înseamnă de fapt "termini liceul"? În mod sigur, noi nu știam ce înseamnă, că doar nu atât: termini a 9-a, a 10-a și ce-o mai fi de terminat (și ia vezi, că după ce termini a 10-a înseamnă mai nou că ai terminat "prima treaptă", ce-o fi aia?). Dar se știe, odată ce au intrat pe mâinile școlii, copiii își cam pierd obiceiul specific de a pune întrebări, ei trebuie să ridice două degete ca să dea răspunsuri, sau să scrie răspunsuri (nu întrebări) la testul primit. Aaa… ce-ar mai fi fost, ce ne puteam distra, dacă ar fost vreunul dintre noi să pună întrebarea! Cum adică "termini a 9-a"? Aha, trebuie să iei măcar media 5(cinci) la toate obiectele; "care obiecte"? Aha… Dar n-am făcut "Română" și în clasa a VIII-a, de ce adică să mai facem, n-ajunge media din a VIII-a? Cu o asemenea coaliție "șmecherească" de întrebări firești, ba de ici ba de colo, doamna dirigintă, dacă ar fi rezistat terorii, s-ar fi gândit mai bine la întrebările pe care le punea către alde noi. Dar după atâta școală, "simțul umorului" ne lipsea la toți și mai ales, dirigintei…
Profesorii, că sunt sau nu diriginți sau "dascăli", ar trebui să aibă vederi mai largi și în orice caz, să nu pună întrebări prostești; cine știe cu adevărat, "până ce termină liceul", ce ar vrea să devină? Iar elevul, dacă știe într-adevăr ce ar vrea, că termină liceul sau nu… să fie deștept și să nu-și dezvăluie oricui visul, că atunci îl va pierde.
Iar în ce privește referirea dirigintei la "șah"… mulți zic "mie nu-mi place" șahul, matematica, etc.; dar îți dai ușor seama că despre nu știu nimic, poate doar cum se cheamă și cum s-ar muta piesele, sau cum se scriu cifrele și cum arată un cerc. …Eu unul nu știu dacă-mi place sau nu japoneza, pentru că "n-am habar de"; poate că mi-ar plăcea.

Dar cine n-a fost în situația dirigintei de mai sus, să vezi câte un elev care în loc să se gândească mereu la viitorul lui, omoară vremea la ore, în ultima bancă, ocupându-se de cu totul altceva, care probabil nu-i va aduce nimic pe masă după ce va și termina liceul. Într-o oră liniștită de "ezerciții" zăresc pe unul pitit tocmai în ultima bancă, părea mai concentrat decât ceilalți care erau cu ochii la tablă; pentru exercițiul foarte obișnuit pe care-l rezolva eleva scoasă la tablă chiar n-avea sens să te concentrezi așa, dar el tot cu ochii în caiet, pe care parcă învârtea ceva cu mâna. Desena probabil ceva, în loc să se ocupe de pregătirea domniei sale pentru BAC; și sau chiar nu-i păsa de nimic, sau era așa de adâncit în ce făcea că n-a observat că am ajuns până la urmă, tiptil și cu intermitențe cum se obișnuiește când vrei să-l surprinzi asupra faptului, chiar la depărtata bancă a lui. Până ce a tresărit și a dat să ascundă caietul neobișnuit de pe banca lui, am apucat să văd un desen în creion, cu tușe și hașuri cum nu mai văzusem pe la alții; m-am abținut să mă rățoiesc la el, m-am uitat spre tablă, eleva mea continua să scrie acolo… iar eu descoperisem ceva mult mai interesant decât ce făcea ea acolo; "hai să văd și eu desenul ăla" i-am zis cu voce joasă și chiar timidă, a scos caietul și mi l-a deschis; am fost uluit de ce începeam să văd, am scos la tablă pentru un nou exercițiu o elevă mai bunișoară și m-am tot uitat pe desenele din caietul lui până s-a încheiat ora.
Cred c-am uitat să le dau tema pentru acasă…
Băiatul ăsta avea talent incontestabil, începuse deja să fie ceea ce ar fi vrut să devină, că termină sau nu liceul. Întrebarea nepusă este, ce căuta el acolo, în ultima bancă la un liceu economic, deja în clasa a 11-a dar tot fără interes față de speță, în loc să fi fost undeva la un liceu de arte? N-aveam la Vaslui, dar se găsea la Iași, la Galați…
Cu artele nu ține să fii autodidact și nu ține să fi făcut "Desen" pe juma' de oră la clasa a 9-a și a 10-a; numai muncind ore în șir la "naturi moarte" și analizând ore în șir fel de fel de mulaje și modele, măsurând cu creionul distanțe și unghiuri și observând cum cade lumina, cam așa lucrează elevii de la o școală de arte zile întregi, începând de la clasa a 9-a, numai așa ai șanse să treci de proba eliminatorie de la o Facultate de Arte — știu asta de la nepoata mea din Galați, care a făcut liceul de Artă. Și într-adevăr, din păcate așa a fost: după ce a luat (totuși) BAC-ul a dat la Arte la Cluj 3 ani consecutiv, dar n-a reușit să treacă de proba eliminatorie, cu toate că avea de prezentat o mapă de schițe redutabilă…
N-am făcut vâlvă, nu l-am mai stresat după aceea și aveam o înțelegere tacită: îmi făceam lecțiile cu ceilalți, iar el din când în când își vedea în voie, în ultima bancă, de grafica lui, și din când în când era atent la ce se făcea în clasă; mai târziu, într-o împrejurare în care trebuiau prezentate niște rezultate cu care ne mândrim, diplome, atestate etc., l-am dus la directoare cu mapa lui și aceasta, impresionată și ea de ce vedea, s-a străduit să-i organizeze o expoziție de grafică, nu la liceu (că na, aveam de vânat candidați pentru "profilul economic") ci chiar la Casa Corpului Didactic.
Mea Culpa! Nu-i mai știu numele, am aflat întâmplător de eșecurile sale de la Arte; este unul dintre aceia cu care mi-ar fi plăcut să păstrez legătura (și poate, mă făceam și eu cu un tablou mai de soi, semnat). Dar eram mereu mereu ocupat, intrasem de bunăvoie "în slujba școlii"; erau așa de multe de învățat… chiar nu cred că aș fi avut timp de relaționări particulare, după ce și-a terminat fiecare orele cu mine. Semnez acum, simplu, chiar și târziu, că regret.

Cu "Matematica" lucrurile au devenit chiar nesuferite, în clasele următoare… În loc de cuvinte cu sens, legate cu bun-simț în propoziții care spun ceva, cum ne obișnuisem la "Română" — aveam de învârtit câte un maldăr de "expresii aritmetice", pentru care nu ne dumirea nimeni de ce ne-ar interesa "valoarea expresiei", și de ce ar trebui să respectăm reguli cu parantezele și cu mostruoasele fracții; iar "paranteză" era de vreo trei feluri, ca și în manualele de gimnaziu de astăzi, și nu vedeam de ce ar trebui să fie trei feluri (astăzi aș vedea, dar aș corecta vehement: expresiile aritmetice necesită doar paranteze obișnuite; e drept că nu știu pe cine aș corecta, manualul e sfânt). Ne străduiam sau mai bine zis, ne căzneam cu temele alea, fără nicio plăcere sau interes; expresiile respective vor fi având "sens", dar caietele noastre erau pline sub data calendaristică, doar de expresii aritmetice, copiate una sub alta cu mici modificări, fără cuvinte și fără niciun sens.
Azi, aș întreba firește: în loc să lucrezi cu elevii, ani în șir, poate zeci de asemenea exerciții, de simplificare și evaluare după "reguli" a expresiilor — nu-i mai inteligent, mai atractiv și mai profitabil pentru elevi, să explici de la bun început că o "expresie algebrică" are o anumită structură (arborescentă) de operații și operatori, absolut la fel cum au văzut la Română că o "propoziție" are o anumită structură (tot arborescentă) de elemente de vorbire? Eu unul, tot întâlnind elevi de-a 9-a care greșeau mereu-mereu, cam așa am reușit de la un moment încolo, să mai îndrept lucrurile, măcar să le clarific: am desenat pe tablă arbori sintactici, pentru vreo propoziție obișnuită și alături, pentru vreo expresie algebrică, insistând asupra poziției operatorilor implicați.
Tocmai programele școlare și manualele proaste (dacă profesorul se ia comod după ele), duc pornind decisiv din clasele mici, la atitudinea generală "nu-mi place matematica". Iar dauna majoră o aduce ideea stupidă că "matematica" e de aici până aici și "româna" e de aici până aici (ca și engleza etc.) și nu are de-a face una cu cealaltă (dar poate chiar nu au de-a face, că în cele de matematică vedem mereu greșeli de ortografie).

Nu-mi plăcea de fel, dar mă străduiam și luam note mari (ca și alții). În clasa a VI-a lucrurile au devenit sau ar fi putut deveni, mai interesante: începeam "Geometria" și cum-necum, în acel an numai, o făceam cu alt profesor; însă acesta (despre care am aflat mult mai târziu, că fusese student al lui Țițeica și avea câteva probleme publicate în Gazeta Matematică) nu ne învăța (și nu ne pretindea) să citim textul din cartea de geometrie (ca la Română); era chiar foarte expeditiv: ne punea pe tablă una și alta, cam fără cuvinte, copiam tăcuți de pe tablă pe maculatoarele noastre, și ne dădea câte o temă cu probleme din manual; caietele noastre se umpleau iarăși cu figuri și notații (totuși, dedesubtul câte unui enunț citeț de problemă), probabil fără nici un sens pentru cineva din afară (că taică-meu, de se uita prin caietele mele când și când, tăcea cam îndoit); doar figurile deveniseră interesante, că uneori trebuia să folosim rigla și compasul — dar avea o dexteritate care ne lăsa cu gura căscată, de a face figuri impecabile cu mâna liberă și încercam și noi să-l imităm. "Ascultarea" se derula foarte simplu, scopul fiind să completeze catalogul cu note: îi duceai la catedră caietul de teme, pe care se uita fără nicio noimă rapid și-ți dădea să faci la tablă o problemă; te fixa cumva prin niște ochelari mari, dar nu prea comenta ce faci, te trecea la loc și-ți punea în catalog, de obicei nota 6. Treceam prin prima experiență de a lua note așa de mici, mereu 6 și rămâneam mereu nedumerit (dar încă nu conștient de asta), "de ce", "ce lipsește".
Acum, după vreo sută de ani câți vor fi trecut, îl simt zicând așa, fără jenă, confratele meu; era un profesor care merita să aibă elevi mai buni și mai interesanți decât cei tăcuți și mici care eram noi… Sunt sigur că ar fi făcut o treabă foarte bună, cu elevi mai mari și bine pregătiți; dar orele la clasele mai mari sau "mai bune" erau ocupate. Nenorocirea în învățământ este că nu-i fiecare acolo unde tânjește și unde i s-ar cuveni, nici profesorii și nici elevii (ține de noroc, altfel este inevitabil; bejenar fiind, poate dai de un sat în care să te stabilești, poate vei primi și o bucată de pământ, dar poți fi sigur că nu din cel mai bun, care deja este pe drept, al băștinașilor).

Aaa… dar iată și ce-i asta, "vreo sută de ani" (și ce-i… cu elevii mici).
Acum numai vreo trei ani, unde să fiu și eu, pensionar, pe la țară; și reparam chipurile un gard, că un câine din vecini, care nu ne cunoștea și nu se sinchisea de noi, obișnuia să treacă pe dedesubt când avea vreo nevoie; până una alta, cărasem niște țigle groase și acum le stivuiam la gard ca să acopăr groapa pe care o săpase individul. La un moment dat un băiețaș care trecea pe stradă cu bicicleta, se oprise în dreptul meu și se uita la ce făceam eu în spatele gardului; după "bună ziua" mă întrebă frumos "Vreți să v-ajut?". I-am răspuns "bună ziua" și m-am ridicat, "Păi nuu…" și a început dialogul de investigare obișnuit; am aflat și cum îl cheamă, era în clasa a III-a, dar abia se mutase în sat, cu mama lui că, îmi spunea deja împăcat, le arsese casa de-o aveau într-un sat mai de departe și acum stăteau la fratele mamei, dar da, va merge din toamna asta într-a treia, la școala de aici. Mă mai întreba și el câte ceva, da' mata locuiești în casa asta, că știe de doi copii care ziseseră că vor sări gardul ca să spargă un geam să vadă ce-i prin casă… Mă rog, veneam când și când acolo și auzisem de cei doi copii neastâmpărați (tocmai ne gândeam dar nu i-am mai zis, să ne instalăm niște camere video, ce altceva putem face?); mă aplecasem să așez țiglele, când m-a întrebat simplu "Da' mata câți ani ai?" — de, și eu îl întrebasem despre asta; m-am uitat la el, făcuse cât, două clase, cred că știe socoti numai "pe degete" și i-am răspuns într-o doară "vreo sută…" și apoi inspirat dintr-o dată l-am întrebat "da' tu cât mi-ai da?" și mi-am văzut de țiglele mele; după vreun minut de tăcere, îmi zice de peste gard: "Aaaa, eu vă dădeam mai mult!". Ei!… în anul ăla am avut ce povesti, în loc de banalul "mulțumesc", la obișnuitul "La mulți ani"!

Lipsa de interes față de matematică s-a menținut (sau a crescut) până pe la începutul clasei a IX-a. Aveam acum, cu noul profesor, un altfel de "geometrie"; vreme de vreo două, poate trei săptămâni, în fiecare oră ni s-a expus capitolul "Vectori", cu o dicție elevată, de care mi-am amintit audiind odată la radio un discurs al lui George Călinescu și apoi, când devenind student, audiam cursul unuia dintre marii noștri geometri — iar expunerea era peste alde noi (parcă nici nu eram în clasă) și consta în "Definiție" subliniat pe tablă, apoi iarăși vreo două "Definiție", apoi urma "Teoremă", "Demonstrație" scris foarte frumos și expresiv pe tablă și în sfârșit, demonstrația cântată a teoremei, asigurându-se între timp că alde noi copiam de pe tablă pe maculatoarele noastre (bine, dacă te uitai în manual, dar nimănui nu-i dădea prin cap că manualul de geometrie se putea deschide altundeva decât la problemele date ca temă, vedeai cam la fel ca pe tablă). Apoi, bineînțeles "temă pentru acasă, problemele cutare de la pagina cutare" (că și manualul trebuia să-și justifice existența în ghiozdane) și în sfârșit gata, suna fără să ne surprindă, așteptatul clopoțel; și tot așa, au trecut vreo două săptămâni. Nu știu de ceilalți, că tocmai ajuseserăm împreună și abia ne cunoșteam, dar eu, și timid și foarte cuminte în banca mea, simțeam că nu pricep ce-i cu aceste "Definiții" (chiar nu mai întâlnisem până atunci) și mai ales, cu vectorii ăștia…
Ei, după setul ăsta de lecții (ca niște cântări năruite, evlavioase și lungi) am avut "onoarea" să fiu primul ascultat (că de!… eu fusesem primul, pe lista celor reușiți la examenul de admitere în clasa a IX-a); eu, care nu simțeam să fi priceput ceva și nici nu mă apucasem de vreo "temă" (că nu controla dacă le făceam sau nu), am fost și prima victimă: am primit imediat și fără menajamente, o notă de care nu aveam habar că există: nota 2 (jenant, dar am simțit că profesorul era chiar satisfăcut, îi sclipeau cumva ochii, să pună el doi "celui mai bun"…) A fost singura situație în care chiar m-am jenat și n-am fost în stare să spun părinților că am fost ascultat și am luat "nota doi"… Dar speranțele mele că ar putea rămâne secret până ce aș îndrepta cumva lucrurile, s-au dovedit foarte șubrede și am primit până la urmă, săpuneala binemeritată — nu fără luptă, că avusesem două zile în care mai imaginasem câte ceva în apărarea mea, dar reproșul la care nu puteam replica nimic ținea de "da cum vine asta, de ce nu ți-ai făcut temele, în fiecare zi?"… De ceva vreme nu mai eram "controlat", dar era o datorie sacră, de mult însușită "ți-ai făcut temele?"

Obiceiul pe care-l căpătasem, de a mă adânci în vreo carte, atenua zic suferința pe care mi-o adusese doiul. Terminasem demult cu poveștile și "Amintiri din copilărie" (aaa… tocmai am recitit-o cu plăcere, mai recent. Se vede?), cu basmele lui Christian Andersen, cu romanele lui Jules Verne și cu mușchetarii lui Alexandre Dumas; citisem "Moby Dyck" a lui Herman Mellvile, "Coliba unchiului Tom" (nu mai știu a cui), "Aventurile lui Tom Sawyer" a lui Mark Twain, "Prinț și cerșetor" ba chiar și "David Copperfield". Căutam de-acum alte cărți, la biblioteca orașului, aflată pe atunci în fosta sinagogă, umplută deja cu o groază de rafturi cu cărți.
Liniștea răcoroasă din biblioteca-sinagogă parcă te dezlega de toate cele necazuri și îndatoriri, dar tot mi-a sărit în ochi eticheta nesuferită "Matematică", pe unul dintre rafturi; nu prea știam că există și cărți de matematică, ținusem în mână sau numai în ghizdan doar manualele "Matematică de clasa..." primite de la școală; am deschis vreo câteva, curios să văd ce poate să scrie prin ele; mai nimic, dar am zărit și o carte subțirică pe care scria simplu "Vectori", ei!… ce făcusem noi la școală; am răsfoit-o un timp și mi-am zis că poate mi-ar plăcea să o "citesc" și poate mă voi lămuri "ce-i cu vectorii ăia". De data aceasta a fost singura carte trecută în acea zi pe fișa mea de împrumut.
Surprinzător probabil pentru profesorul nostru — nu conținea "Definiție, Teoremă, Demonstrație", ci era scrisă cam "la fel" cu literatura de care mă atașesem, doar că fără personaje vizibile, dar deși nu conținea "linioare de dialog", parcă era făcută din dialoguri; am parcurs-o chiar ușor, cam într-o săptămână și m-am simțit apoi complet eliberat de neputințe; în scurt timp am devenit "as" pentru problemuțele cu vectori pe care le aveam mereu ca temă, ieșeam mereu la tablă, să rezolv chestiunea la care se încurcase cel aflat la tablă (vedeam acum că erau mulți care nici ei, nu pricepuseră "ce-i cu vectorii ăștia"; poate au mai înțeles de la mine, că parcă ajunsesem să vorbesc altfel decât profesorul nostru). La un moment dat, profesorul mi-a dat o "Gazeta Matematică" și mi-a cerut să încerc să rezolv niște probleme de pe acolo, chiar și numai pe cele de clasa a VIII-a mi-a subliniat.

Cu timpul… am ajuns să mă mândresc cu doiul, recunoscător profesorului meu; mai târziu, am încercat și eu năstrușnica idee, mai pune și vreun doi unui elev mai de soi, poate astfel îl stimulezi… Dar cred că ideea ar putea reuși numai dacă elevul nu va fi aflat deja de nota 2 și dacă are și el vreo "sinagogă".
Cam așa au început, de la acel nefericit "2" și de la cartea nimerită întâmplător despre "Vectori", preocupările mele pentru matematică; și n-ar fi de mirare că în continuare, cam pe tot parcursul liceului, în loc să rezolv cuminte de la pagina cutare din manual, mi-a plăcut să răsfoiesc și să citesc de prin cărți de matematică (găseam la sinagogă destule de răsfoit) și să lucrez câte ceva din "Gazeta Matematică", care atunci apărea regulat, lună de lună și am fost foarte mândru când m-am văzut și eu menționat număr de număr, la rubrica rezolvitorilor.
Cam "din prima" am sesizat (singur) deosebirea necesară față de cum apărea o rezolvare pe tablă, și la fel pe caietele noastre de teme, niște înșiruiri de expresii și figuri, cu legături tacite între ele, lăsate în seama completării ulterioare "cu voce tare". Totuși m-am deprins relativ ușor să formulez în scris, coerent, fluent și eventual "melodios", rezolvările pe care le expediam la Gazeta Matematică — scriind de mai multe ori, pe câte o nouă coală, textul rezolvării, până ce mi se părea că n-aș mai avea de schimbat sau de eliminat vreun cuvânt, vreo propoziție sau vreo virgulă (așa fac și acum, doar că nu mai este cazul de o nouă coală de hârtie); căutând mai ieri prin adâncurile unui dulap, am descoperit vreo două coli (ei "coli", pagini de caiet obișnuit) din alea și pot confirma după atâția ani, că într-adevăr sunt bine formulate.

E drept însă că acest obicei, de a ignora chestiunile tipice de examen, s-a răzbunat: la "Bac" am luat numai 9 (nu 10, ca la proba de română) și am intrat la "Matematică" doar cu 7, în pofida pregătirii de bun nivel matematic pe care mi-o știam (ei "bun nivel"… nu-i chiar așa: într-a 10-a am ajuns la faza județeană; am dat o soluție într-adevăr foarte bună, la una dintre probleme, chiar singurul care a soluționat-o, le-am făcut parțial și pe celelalte și am ajuns la Națională, dar aici… am făcut doar jumătate din punctaj. Și de fapt, nici nu ajungeam la Națională, dacă profesorul meu nu mă susținea generos (cum aveam să aflu mai încoace): o fi greșit el pe la alte probleme, dar vedeți că alde noi n-am reușit să rezolvăm problema aia… Aș zice acum că a fost prima mea "victorie": problema contează, nu "problemuțele".).

Ei dar "ce să vezi" (cum repetă strident pe un canal TV, o prezentatoare dedicată pe emisiune politică), că atunci vedeam mai bine ca acum — la "Informatică", secție nou înființată în cadrul Facultății de Matematică, secție pentru care optasem și eu nu știu de ce (că trebuia să alegem), matematica era totuși chiar "la mâna a doua", nicidecum aceea pe care mi-o închipuisem eu că aș vrea să fac (ar trebui mai multă precauție sau grijă, când se oferă opțiuni candidaților — altfel, în necunoștință de cauză, candidatul e tentat să opteze mai degrabă din prudență, pentru acea secțiune la care sunt mai puțini pe loc, în loc de cea pe care ar dori-o cu adevărat!); după ce am luat examenele din prima sesiune (cu 9 și 10 la cele două de matematică și cu 6 la "Limbaje de programare" — dar 6 și nu curat 4 numai fiindcă mă cunoșteam cu asistentul, ne bătusem prin vreo două concursuri), ei, puțin după ce a demarat semestrul doi, stresat și de conflicte cu un coleg de cameră (încheiate brusc cu un pumn memorabil în ficat, de-am rămas pe jos un număr de secunde; nu reușisem încă să mă adaptez noilor pentru mine, condiții de cazare și conviețuire — de exemplu nu puteam accepta să văd ajuns în cameră, că sticla cu miere, abia primită de-acasă, pe care o așezasem frumos în dulapul meu, se lăfăia deja în gura acelui coleg; nu mă supăram nicidecum, dacă-și punea în vreun pahar, dar așa… În loc să-i reproșez revoltat cum am făcut, azi i-aș fi zis simplu, ca Moromete: "ia-o mă și pe asta!" și probabil conflictul care sta să izbucnească s-ar fi încheiat cu un râs sănătos, că știam toți probabil, cartea lui Marin Preda), ce-am făcut, de capul meu: tot ezitasem eu, dar acum am întins-o la Decanat și am cerut verbal să mă transfer la secția de Matematică, precizând că găsisem și studenți care vor transfer invers; refuzat imediat și categoric, am adăugat că atunci aș vrea să mă retrag de la facultate, cu speranța ascunsă (mă gândeam eu, suficient de străvezie) că Tovarășul Decan va încerca să discute cu mine, acest aspect… Nimic, parcă nici nu existam, mi-a zis scurt (dar asta știam și eu) să depun cererea de retragere la secretariat. Ceea ce am și făcut imediat, fără să mai stau pe gânduri (nici nu mi-a trecut prin cap, să mă consult cu părinții); a fost destul, mergând pe jos ca un automat cu picioare, să aduc de la biblioteci adeverințe că nu am cărți de înapoiat, nimeni nu lua seama că ar fi ceva excepțional (De!… ce voiai mata, "Domnule student", să fii tratat ca un copil cu nazuri?).
N-am mai călcat niciodată, pe la "Decanat".

Pe iubiții mei părinți… am reușit până la urmă să-i liniștesc, cu ideea că găsesc eu pe undeva un post de suplinitor și în iulie voi da din nou examen, de data asta la Matematică. Taică-meu, necăjit, dar înțelegător cum era, mi-a găsit repede un post, undeva cam la 4 Km de mers pe jos, peste un deal; am predat un trimestru (sau două?), dar nu matematică, doar completări deficitare pe-acolo: "istorie antică" la clasa a V-a, "desen tehnic" pe la clasa a VII-a cred, geografie; mai știam eu câte ceva, dar a trebuit să citesc și eu manualele; m-am descurcat onorabil cu elevii respectivi și cu maculatoarele lor, nu știu să se fi plâns cineva de prestația mea. Dar pericolul venea de unde nu te așteptai: pe la început de Iunie îmi vine acasă "ordin de încorporare"… Retragerea de la facultate demarase în spate toate cele; nemaifiind student, eram pasibil de încorporare, obligat "să fac armata" vreme de 1 an și 4 luni… Nu știu cum, dar taică-meu a reușit să obțină o amânare, ceea ce mi-a permis să dau din nou, examenul de admitere (la care, bineînțeles, cu toate ce bine știam, am luat doar 7).

În cele vreo două luni care au urmat până să merg la facultate, eliberat de toate grijile, am recitit romanul care mă tulburase anul trecut, "Anna Karenina"; făcusem de câțiva ani o anumită pasiune, cine știe, pentru romanele lui Tolstoi și Ivan Turgheniev, influențat cum se întâmplă uneori, de profesoara mea de limbă rusă. Am descoperit că a citi e bine, dar a reciti e și mai bine. Cam de atunci, am acest obicei general: citesc căutând să merite, recitesc (deslușind mai mult), mai scriu și rescriu… La fel pentru "filme artistice"; am văzut de câte cel puțin două ori, multe filme bune și mereu am descoperit aspecte semnificative, gesturi, tonalități și nuanțe, care îmi scăpaseră la prima vizionare, sau și la a doua.

Cam primul lucru pe care l-am făcut după ce în sfârșit, m-am cazat, la același cămin studențesc ca și în anul trecut, a fost să-l caut prin camerele vecine pe prietenul pe care mi-l făcusem anul trecut, cu care între timp mai schimbasem câte o scrisoare, Ciobi, nu se supăra că eu îi ziceam așa, din Arbore (ținea la asta, dar n-am apucat încă să merg și eu pe-acolo), șahist ca și mine, pasionat și el de literatură, în special de poezie: "Hai la o talpă, pe Fani Babanu'" (inventat de noi parcă, pentru bulevardul Ștefan cel Mare)…

Studenții de la Matematică eram cam de trei-patru categorii: cei veritabili, de Matematică; cei care formau "grosul", care nu se omorau cu matematicile, doar mergeau regulat în amfitreate, luau cursurile (aveau să descopere că există și cărți de matematică abia când au primit "bibliografia" pentru lucrarea de licență) și le învățau cu precădere în perioada premergătoare sesiunilor de examen, așteptând cu răbdare să termine facultatea și pregătindu-se între timp pentru viața de familie; cei câțiva pasionați iremediabil de poker (și care trebuiau să se ascundă, pentru asta), și cei câțiva care jucam șah și făceam blițuri de sâmbătă după-amiaza până spre luni dimineața (că aveam unde juca, chiar și până la epuizare; ne împrietenisem cu un student de la Studii economice care locuia într-o cameră de la un cămin vecin, stătea singur în cameră fiindcă în urma unei poliomielite mergea acum în cârje; era deja problemist recunoscut, publicase probleme de șah chiar și în reviste străine și câștigase câteva premii internaționale; și juca nemaipomenit de repede și precis, parcă nici nu se gândea, iar uneori soluționa spectaculos unele poziții. Sora lui, o fată așa de frumoasă că ne cam intimida, studentă la Medicină (dar aproape să și devină medic), care îl vizita din când în când, se bucura și ea că fratele ei avea cu cine să-și împartă pasiunea pentru șah și singurătatea la care îl condamnase handicapul).
Bine, afară de blițuri, mai făceam din când în când eu și Ciobi, vreo "talpă" lungă, pe o seamă sau alta. Coboram pe Copou, ne opream întâi la o patiserie de deasupra parcului Republicii, unde parcă eram abonați la câte două baclavale și un Cico… Era un cinematograf cum intrai pe strada Lăpușnanu', se chema "Republica" dar era dedicat filmelor "de artă" și am vizionat, lungul "Andrei Rubliov" al lui Andrei Tarkowski, dar și azi și a a doua zi, că era un film încâlcit; am dezbătut împreună mult timp, pe Fani Babanu', marile parabole tăinuite în filmul nostru…

Despre pokeriști știam că în câte o noapte anume organizau într-o "sală de lectură" încuiată, cu o pătură pe masa de studiu, câte o ședință de poker cu fel de fel de persoane din afară, cred că avocați, din Iași sau cine știe de pe unde (știam, fiindcă începusem și eu… slavă Domnului, n-am ajuns chiar la dependență, că "m-am ras" de bani repede). Odată, pe la 3 dimineața cred, am auzit ceva scandal, viermuială de vreun minut două, pe holuri; dar au reușit, dibaci fiind și probabil pregătiți și pentru asta, să sară la timp pe geam de la etajul I, pentru a evita pericolul iminent de a fi surprinși asupra faptului de către organele statului. Dar lucrul interesant l-am aflat la sfârșitul anilor de studenție; îl știam pe unul dintre pokeriști, era cel mai bun; rămăsese de mic fără părinți și fusese crescut de o familie de evrei; de pe la 6 ani am înțeles, părinții adoptivi îi puneau în mână câte o sumă de bani și-l duceau regulat la un "club" de poker. Faptul care pe mine m-a uimit era că după ce încheia noaptea de poker, la 7.30 dimineața îl vedeai la curs, în amfitreatru, calm ca de obicei, fără niciun semn că s-ar fi întâmplat ceva…; ei, am aflat când eu terminam, că până în anul III inclusiv, luase 10 la toate examenele! Pokerist el, dar chiar era dintre cei mai buni studenți, în vârful studenților veritabili.
Alde mine… lipseam de la cursuri, ca să joc prin turnee; mutatis mutandis eram șahist cum el era pokerist; mai că-mi venea s-o iau de la capăt, să-i urmez cumva exemplul, du-te la vreun turneu care merită, dar ia-ți cu tine și nu uita de ea, vreo carte bună de matematică (mai lasă revistele de șah, cum mă mai dădăcea taică-meu), apucă-te cum se cuvine de studiu… Dar studenția mea era deja pe sfârșite.

Am cunoscut studenți "veritabili", cu unii am fost o perioadă coleg de grupă sau de an, cu unul chiar coleg de cameră; își vedeau riguros de studiu, prin biblioteci, munceau foarte mult și erau ambițioși, foarte bine apreciați de către profesori și deja foarte respectați de către alde noi, care mai ajungeam și în toamnă ca să încheiem cumva anul curent. Au ajuns până la urmă, ei înșiși, profesori universitari respectabili.
Din păcate poate, n-am năzuit să mă aflu printre aceștia, deși, să zicem așa, dovedisem în vreo două împrejurări, ceva calități promițătoare; am fost, în primul an, singurul care la examenul de "Analiză matematică" am fost notat cu 10 fără să mai extrag vreun bilet: când am ajuns pe la ora 10, la sala în care avea loc examenul, colegii mi-au spus parcă șocați, că profesorul le lăsase vorbă să intru fără să-mi mai aștept rândul; "A..., domnul Bazon" m-a întâmpinat când am intrat pe ușă, mi-a cerut carnetul și mi-a pus frumos 10, adăugând încântat cam așa: bravo domnule, "ai dat cea mai frumoasă și neașteptată soluție". De!… în ziua precedentă, la 7.30 ne convocase pe toți în amfiteatru, ne-a formulat vreo trei sau patru probleme de examen, obișnuite, și o problemă veritabilă, mai neobișnuită; ne-a spus să-i ducem tezele până la ora 13 și a plecat (ei da, fără nicio supraveghere, afară de propriul bun-simț și fără nicio "secretizare"! puteam discuta între noi, puteam "copia" dacă așa vedeam lucrurile și puteam consulta fără restricții orice material din afară), iar cine va lua măcar 8 pe teză, nu va mai fi examinat și oral, decât dacă vrea o mărire a notei. Eu nu prea m-am descurcat cu problemele "obișnuite", mi-am dat seama curând după ce am dat teza că greșisem impardonabil și ici și colo, n-aveam cum să iau 8; după ce mi-am făcut rondul la baclavale, noaptea care a urmat am petrecut-o în sala de lectură, revăzând toată materia, ca să fac față a doua zi la examenul oral cu diversele subiecte pe bilete. Dar problema "specială" pe care ne-o formulase chiar mă captase și sistând lucrul la celelalte probleme, până pe la ora 12, când mai toți colegii deja dăduseră tezele, m-am tot gândit la ea și cum-necum, am avut noroc să întrevăd o soluționare "neașteptată", de care mi-am și dat seama că este interesantă în sine; mai era până la ora 13, dar n-am vrut să mai revăd ce scrisesem pe la celelalte probleme.

Dar această recunoaștere conjuncturală, chit că "de facto" a valorii mele ca student "de matematică", venea prea târziu (și bineînțeles, s-a uitat repede, că a urmat vacanța)… mă ancorasem bine în mediul șahist ieșean, constituit în jurul maestrului Volodea Vaisman la clubul "Medicina". Mai întâi, obținusem destul de repede, în urma a două concursuri de șah la care am participat în primele două luni ale anului universitar, categoria I-a, iar maestrul Vaisman a întocmit o adeverință de apartenență care-mi conferea oficial dreptul de a fi scutit începând cu data cutare, de orele de "Sport" de la facultate (încât măcar la Sport, nu mai trebuia să mă scuz ca să ajung la partide).

Poveste și cu orele astea de "Educație fizică", la care participasem în primele câteva săptămâni… Cum se face de eram cam singurul care știam deja fel de fel de lucruri, zic elementare, care țin de sport, tehnica săriturii la groapa cu nisip (trebuie să-ți calculezi și să-i faci cu mare viteză, pașii până la prag și să bați puternic pe prag, cam cu vârfurile piciorului drept, ca să sari cât mai departe), cam cum să te înalți peste bară la săritura în înălțime, cam cum să-ți dozezi efortul în raport cu ceilalți ca să ieși cât mai în față într-o cursă de alergare (sau măcar să o termini), strategia schimbului în trei de la handbal, tehnica aruncării la coș, și altele. Păi eu, într-un orășel necunoscut, am avut un profesor de sport temut de exigent. Se îngrijea de terenul și sala de sport de parcă era tot ce avea; nu erai primit, dacă nu aveai o anumită ținută vestimentară; era obligatorie pe teren, o anumită disciplină generală din partea noastră, precum și procedura de lucru pe grupe sau individual, enunțată la începutul orei. Nu ajungeai la note mari, dacă nu dovedeai că te străduiești într-adevăr, să realizezi baremele minime asociate diverselor probe; dacă începeai o cursă de alergare mai lungă, vreo 4 km prin zona deluroasă din jurul școlii, erai cotat onorabil numai dacă în primul rând, terminai cursa (ultimul care ajungea, lua nesperat, într-o veselie generoasă, 8 sau 9 în funcție de cât de tare gâfâia). Conta mult să participi, măcar de pe laturile terenului, nu exista "scutit medical" (decât în catalog). Și nu îndrăznea nimeni, să încalce regulile astea.
Orele de "sport" erau cel mai grele; în mod tacit, erau și cel mai instructive: învățai nemijlocit că la baza succesului este disciplina și efortul susținut și mai învățai să respecți pe cel care se străduiește și el, sau măcar urmărește de pe margine.
Chiar din clasa a IX-a, câțiva am avut acces duminica la sala de sport a școlii, unde găseam pregătite două mese de tenis și în vreo doi ani am devenit parcă de la sine, competitivi, buni și foarte buni jucători de tenis de masă; în vacanțele de iarnă ne lua pe deal, care voiam și ne instruia să schiem; constituise o "Magazie" de articole sportive într-o săliță din incinta școlii și ne împrumuta "pe semnătură" orice doream, eu am luat o pereche de patine, în vreo două ierni; într-un an, printr-a 10-a cred, m-am calificat și eu (surprinzător? eram eu mai firav, dar înțelegeam binișor cum se face) la "faza pe zonă" a concursului de atletism, pentru proba de aruncare a suliței; dar prinsesem și tehnica aruncării greutății, și a discului, e vorba de cum te învârți și balansezi piesa respectivă, fără a ieși în afara cercului, ca să o arunci cât mai departe într-o anumită deschidere unghiulară.
Ne-am însușit toate astea fără tam-tam, ca și când era foarte firesc să se desfășoare așa — dar iată ce constatam acum: prin alte părți elevii făceau matematică, în loc de "Educație fizică" (și alde noi cam la fel, dar numai până să ajungem pe mâna acestui nemaipomenit profesor). Abia acum conștientizam ce noroc am avut și în privința sportului! Am rămas credincios în principiu, valorilor sportive, toată viața; n-am practicat efectiv decât șahul și din când în când, tenis de masă (și… fumez de pe când am ajuns student, ceea ce nu prea ține de "valori sportive"), dar puține meciuri mari de tenis de câmp transmise pe TV, mi-au scăpat până acum. Fiindcă toată lumea se pricepe la fotbal, pot zice că mie "nu-mi place" fotbalul, în orice caz nu prea mă uit la meciurile de fotbal, cât or fi ele de mari, pur și simplu nu suport modul strident în care sunt comentate de obicei; o singură dată am remarcat un comentariu decent, o analiză veritabilă a jocului care decurgea pe ecran, făcută de către un profesionist adevărat, Mircea Lucescu, invitat pentru vreo 15 minute de către comentatorul uzual, care i-a mulțumit și a preluat apoi controlul specific.

La clubul maestrului Vaisman am descoperit revistele rusești de șah, cele mai bune din lume pe vremea aceea; am constatat însă că n-ajunge să știu literele și un vocabular limitat, cum dobândisem în liceu, ca să pricep și să învăț din comentariile marilor maeștri și din studiile frecvente în acele reviste, asupra jocului de șah. Am găsit la prietena mea din liceu, un dicționar voluminos rus-român și am trudit cu el pe comentariile respective, ceea ce m-a ajutat foarte mult să progresez: în numai un an m-am ridicat prin concursurile la care mă calificam succesiv, la categoria (cu foarte puțini membri la vremea aceea) de "candidat de maestru". N-am fost printre aceia care au primit de la club, "indemnizație de hrană", dar am fost "sponsorizat" cum se zice azi, pentru a participa la concursuri oficiale, cu echipa sau individual, organizate în diverse locuri din țară, cam pe câte două săptămâni; în anul când terminam facultatea, am confirmat cât de cât așteptările sponsorilor, cucerind titlul anual de "campion universitar", într-un concurs desfășurat în "Sala Oglinzilor" din cazinoul de la Sinaia, într-o companie din care unii au devenit apoi maeștri de șah.

Da, participând astfel la concursuri de șah, de chiar și patru ori pe an, lipseam de la cursuri și seminarii; mă mai acopereau colegii de grupă, mă mai scuzam eu direct ("Știți, cică mă doare o măsea…", ajunsese celebră vorba asta a mea, și ajungeam la partidă, când se juca în Iași). Iar sesiunile de examen le amânam pentru toamnă: în cursul verii, stăteam acasă și asimilam de pe diverse cărți (nu de pe cursuri, că nici nu le aveam), materia necesară, care și-mi plăcea cum se încheagă, și totdeauna, reușeam în toamnă să iau note mari — cu excepția examenului de Filozofie, prin anul II cred, când am avut neșansa să fiu examinat în paralel cu o discuție aprinsă în care se angrenase D-na profesoară în spatele catedrei și n-am avut inspirația de bun-simț să tac și să plec discret ochii, în loc să continui să peiorez cu voce ridicată ca să fiu auzit, asupra subiectului din bilet; puteam lua la cerințele obișnuite măcar 9, dar m-am făcut numai cu 7. De!… nu de inspirație este vorba, ci de spontaneitate (și bun-simț); dar cu obiceiul meu, "scrie și rescrie", alegând mereu cuvintele, mi-am cam pierdut spontaneitatea firească (de aceea și evit de când am și eu, să folosesc telefonul).

Da, m-am ocupat de șah, în loc să studiez cum se cuvine (și cum eram capabil), la facultatea de matematică; și e drept că nici n-am avut cine știe ce împliniri, n-am ajuns maestru de șah și nici măcar, n-am ajuns altceva decât "rezervă" în echipa maestrului Vaisman. Dar a fost nemaipomenit de frumos, cu deplasări lungi în atâtea locuri, cu atâția amici de șah pe parcurs, cu sesiuni nesfârșite de blițuri captivante între noi, cu fel de fel de analize șahiste… Odată m-a oprit pe stradă Aurel Anton, maestru binecunoscut jucătorilor de șah prin corespondență, a fost și campion european mai târziu; a scos din buzunar un "șah magnetic" mic și mi-a arătat o poziție în care urma să dea mutarea, ne-am așezat pe o bancă în parcul de lângă cinema și am analizat împreună variantele posibile de joc, până ce prin excludere, am găsit spre seară, una promițătoare. Mi-am amintit de acest episod șahist, obișnuit de altfel, peste mulți ani, când am fost invitat telefonic la o masă dată într-o școală vecină blocului în care locuiam; profesorul de la Iași care conducea lucrarea de gradul I era fratele maestrului Anton și profitând de ocazie, voia să mă cunoască și să-mi transmită salutări.

E drept că habar n-aveam de schimbările majore intervenite între timp în "sistemul de învățământ preuniversitar" în care aveam să ajung (dacă le-aș fi știut, probabil că eram mai atent unde mă duc…).

Ultimul semestru, împreună cu vacanța de iarnă care l-a precedat a fost cea mai prolifică perioadă din cariera mea de student (nu mai adaug "la matematică", fiindcă nu prea a fost vorba de matematică). Mai întâi, înainte de a intra în vacanța de iarnă, un coleg care aflase că "știu" limba rusă, m-a întrebat dacă i-aș putea traduce din rusă o carte pe care o avea în bibliografia indicată pentru lucrarea sa de licență. Nu mi-a zis de câte pagini, că poate mă mai gândeam; am văzut ulterior că era o carte de 400 de pagini, conținând foarte mult text, pe lângă multe formule dintre cele specifice teoriei probabilităților, intitulată cam așa: "Teoria învățării" (titlul mi-a plăcut din start, putea să mă intereseze și pe mine). Am acceptat fără să stau pe gânduri, 1 leu pe pagină (un student de la filologie cerea probabil măcar dublu, fiindcă avea de tradus și termeni matematici; cantina costa dacă țin bine minte, 250 de lei pe lună; țigările Carpați costau 2.50 lei pachetul).
În vacanța aia de iarnă, mi-am contrariat serios părinții… Am dormit pe apucate, poate câte vreo 4 ore în loc de vreo 8, am afumat toată noaptea bucătăria unde lucram, dar am reușit să-i duc chiar în prima zi a semestrului II, manuscrisul de vreo 400 de pagini, conținând traducerea acceptabilă zic, a cărții respective (inclusiv, "Prefața" și inclusiv, toate formulele). Eu unul am fost foarte mândru de această reușită ("clientul" a fost și el, mulțumit) și chiar m-am bucurat că măcar vreo lună nu aveam nevoie de bani (Aaa… "teoria învățării", cât am prins și eu pe parcurs ce o traduceam, parcă mă atrăgea și pe mine; dar "clientul" a ratat din păcate, examenul de licență: în loc de "teoria învățării" a fost întrebat pe de lături, într-o doară, ce-i aceea "probabilitate". De!…)

Dar "ce să vezi" apoi, aproape imediat am fost solicitat să traduc din rusă, câte un articol, câte un set de pagini, ba la unul, ba la altul dintre colegii de an și cam tot semestrul II, cam în fiecare noapte eram în sala de lectură (dar și îmi plăcea obiceiul, de pe la miezul nopții eram singur în sală, era liniște, iar nopțile erau calde), traducând și scriind traducerea, folosindu-mă când și când de nelipsitul meu dicționar, până pe la 5 dimineața, când se deschidea un chioșc în apropiere, îmi cumpăram iaurt (nemaipomenit de bun pe atunci) și vreo două bunătăți de chifle, mâncam și în sfârșit mă culcam și dormeam adânc până pe la ora 10.
A fost și cineva, parcă știa că nu de bani îmi păsa mie (ei cine… cineva); v-a fi căutat și mi-a transmis discret, drept mulțumire, un pachet de Pall Mall (eu fumam Carpați… dar cine știe, ce tânjeam eu).
În semestrul ăla chiar mi-am scutit părinții de a-mi trimite vreun ban, de cazare, de masă, etc. ba chiar mai lăsam bucuros câte vreo sumă și fratelui meu, cazat la căminul Politehnicii (tot pe Copou, mai în jos față de al meu), la care mă duceam de obicei sâmbătă seara să mă uit la nu mai știu ce serial, pare-mi-se "Sfântul" (de, electroniști, își instalaseră un TV în cameră).

Desigur, la un moment dat mi-am amintit și de lucrarea mea de licență… Făceam un curs de "Teoria modelelor" cu venerabilul profesor Ion Creangă (de fapt, mai mult cu asistenta D-lui, D-na Mirela Ștefănescu, lector pe atunci) și într-un rând ne-a propus să scriem o lucrare, dar nu neapărat originală a subliniat cu umor, asupra structurii de matroid (care extinde conceptul obișnuit de independență liniară); eram printre puținii care încă nu-și aleseseră o temă pentru lucrarea de licență și m-am oferit să mă ocup de o asemenea lucrare; deocamdată mi-a cerut cu prudență ca atunci când ar fi gata, să o prezint în fața colegilor.
Am sistat deocamdată, traducerile din rusă la care mă mai angajasem, că nu erau chiar presante și vreo două săptămâni am studiat din cartea pe care mi-o recomandase; era în engleză… dar nu m-am speriat. Mi-am amintit de Doamna Weintraub, cu care citisem demult texte latinești; nu m-am apucat să traduc, în sensul cu care se obișnuiseră colegii: întâi traduci cumva (puteai apela și la studenții de la Filologie) și obținând textul scris în română, te apuci să-l studiezi (și să extragi). Am procurat un dicționar englez-român și am început să "citesc", fără să și scriu, folosind dicționarul și din când în când întrebând un coleg care chiar știa engleză și-mi deslușea cu amabilitate sensul vreunei formulări mai sofisticate (țin minte că primul lucru întrebat viza "I"-ul ăsta, care uneori îmi părea a fi o notație matematică, iar el mi-a explicat superb, chiar în stilul D-nei Weintraub: știi expresia "I love you"?… Știam vorbele, de prin filme, dar abia acum vedeam că este vorba de o expresie); rețineam în scris ce înțelegeam, definiții, teoreme, unele raționamente, pe care le revedeam în întregime din când în când și începuseră să se lege în mintea mea.
Am avut noroc: dacă ar fi existat pe atunci Google Translate, atunci probabil că nu mă mai apucam de engleză; am deprins în anii următori și engleza (după ce am avut și noi acces la Internet), dar știu doar să traduc texte scrise (de vorbit… nu se pune problema, totuși pricep ce aud prin filme).
Într-un final, am putut începe să reformulez lucrurile, în limba română și voit "elementar", și tot judecând una și alta am fost în stare chiar să demonstrez și vreo două mici rezultate proprii. Am prezentat lucrarea, cu minimul necesar de scrieri pe tablă, dar înlănțuind bine ideile, în fața D-lui profesor Creangă și a unora dintre colegii mei; profesorul a apreciat că-i bine făcută (și mai ales, prezentată), chiar interesantă și a rămas stabilit să o extind la o lucrare de licență, sub îndrumarea asistentei sale…

Ultimul meu examen, ultimul cu ce grozăvie poate să însemne, a fost cel de "Teoria grafurilor", materie de bază la secția de "Cercetări operaționale" pentru care optasem în anul III; m-am dus la examen cu o speranță tulbure în minte; am îndrugat ceva în mai puțin de două minute, pe primul subiect, iar la al doilea am spus direct că nu-l știu; profesorul, altul decât cel care făcuse cursul în timpul anului (dar ne obișnuisem cu asta), s-a uitat la mine surprins, m-a invitat frumos să trag un alt bilet, am zis "Nu", mi-a cerut carnetul, a pus nota și mi l-a înmânat închis fără vreo vorbă, l-am pus în buzunar și am ieșit; coborând pe Copou spre biblioteca Eminescu, am deschis în sfârșit carnetul și am văzut că în loc să-mi pună 4 cum sperasem în sinea mea, că așa chit că aș fi repetat, mai rămâneam un an "student", am văzut scris citeț și frumos, 5(cinci). Mai bine mă străduiam puțin să răspund mai cum se cuvine, la subiectele alea, care nu-mi erau necunoscute… (mult mai târziu, bazându-mă în unele articole proprii și pe elemente de teoria grafurilor, mi-a fost rușine de 5-ul ăsta). Da, doream să mai rămân un an, dar parcă să nu iau eu însumi decizia ("ce să fac, mi-a picat un subiect greu de tot; am căzut"); dar cred că nici dacă nu mă prezentam la examen, tot nu se putea să mai rămân un an, te chema în toamnă și după aceea dacă tot nu te duceai să-ți pună 5, lucrurile se încâlceau — pentru că, așa aflasem, secția "Cercetări Operaționale" urma să se desființeze (cum s-a și întâmplat, imediat; cei de la secția Matematică puteau opta să facă și anul V, chiar și dacă încheiaseră cu media 6; noi de la Cercetări Operaționale, chiar și cu o medie peste 9 cât mi s-a calculat în final, nu mai aveam acest drept).

Au circulat intens, în săptămânile de la sfârșit, dinaintea "repartizării guvernamentale" a absolvenților din toată țara, fel de fel de zvonuri alarmiste, dintre care cel mai șocant era acesta: cică absolvenții de "Cercetări Operaționale" vor primi posturi de "matematician la C.A.P."… Credibil, din punctul de vedere al cercetării operaționale, fiindcă și la C.A.P. este nevoie de optimizări, de exemplu pentru repartizarea pe parcele și pentru rotația anuală a culturilor de plante… De ce să nu fie credibil, existau și antecedente (cum am aflat mai încoace): proaspăt avocat, Emil Hurezeanu fusese repartizat ca jurisconsult la C.A.P. Sebeș, trebuia să supravegheze recolta, "Pe cei care o recoltau, mai exact, să nu fure" (dintr-un "Dialog", în revista ieșeană "scriptor" nr. 9-10/2022, pag. 90).
Văzând acum lucrurile, după ce am văzut atâtea între timp că în țara asta am trăit, aș zice că ideea, dacă putea fi mai mult decât un simplu zvon, nu putea fi pusă în practică de către guvern, ți-ai fi ridicat în cap toate "autoritățile locale": păi matematicianul ăla, dacă nu l-ai pus acolo așa, să ia și el un ban-acolo, vedea imediat că e suficientă cel mult o singură secretară, nu-s de loc necesari vreo doi-trei "vice-", nici 10 consilieri, nici un automobil cu șofer ultima generație pentru cutare și cutare șef, nici mobilă cu stil pentru birouri, care și acestea sunt prea multe, prea ascunse și prea mari, nici investiții de la buget pentru biserici la tot pasul pe cuprinsul patriei, nu mai zic de 500 de ceee? de parlamentari, etc. etc.; păi îți convine Domnule, optimizarea? Desființează năibii secția aia, că-i periculoasă (găsești tu vreun pretext acolo, ia vezi, n-a ieșit vreunul și a rămas pe unde nu trebuie?).
Am acceptat bucuros oferta inspectorului de la județul Vaslui, care m-a căutat la cămin, m-a felicitat întâi (m-a muiat asta, că era prima autoritate de mă contacta așa) pentru că eram primul ca medie de absolvire a facultății pe lista D-lui, cu absolvenții de facultăți originari din județ, pentru care avea sarcina de a-i aduce înapoi în județ și mi-a propus postul de profesor la Liceul de Construcții, "nu-l știi? Aaa…" liceu Noou înființat, modern, oferă gratuit și câte o garsonieră, fiecăruia dintre cei nou veniți (aveam să-mi amintesc mai târziu, că pe lista aia erau și alte licee, LMK de exemplu…; dar atunci, îmi erau necunoscute. Ca de obicei, urma să aflu ultimul).
Ei cum să refuzi o asemenea ofertă generoasă, vizavi de "C.A.P."; am acceptat (chipurile, pentru orice eventualitate) și undeva pe la 15 septembrie am fost invitat pe scena sălii de cinema din Vaslui în care fuseseră adunați absolvenții întorși în județ și am avut onoarea să formulez un "speach", pe care l-am gravat pe ideea că "nu contează locul pe care îl ocupi, cât direcția în care mergi" (au fost aplauze prelungite; au fost aplauze prelungite, mai alec că lăsasem viclean și o mică pauză, încât n-am mai adăugat "după cum spunea" W. Steinitz (primul campion mondial de șah și mare teoretician), pentru care "loc" însemna poziția vreunei piese pe tabla de șah.

Confirm: am fost cazat imediat, într-o cameră de la un cămin de nefamiliști, ei nu chiar "nou construit", împreună cu un profesor de construcții venit tocmai din Cluj, cu care m-am împrietenit repede fiindcă juca bine tenis de masă (aveam la dispoziție undeva la etaj, o masă de tenis) și cărase cu el un magnetofon profesional și multe benzi cu "muzică bună"; am învățat de la el multe, cu timpul, în primul rând să fac cartofi prăjiți, crenvuști fierți și mai târziu, văzând în piață niște flori de soc, am făcut împreună și o socată; știa ungurește (dar parcă se ferea să și vorbească) și era deosebit de civilizat, până și masa pe care o serveam împreună în cameră, o pregăteam cu tact (de spălat și curățat cartofii, de tăiat felii, de pus una sticlă de ulei de floarea soarelui în cratița de pe reșoul improvizat pe care-l confecționasem, de așteptat să se încingă bine, de strecurat înăuntru cartofii, de așteptat să se ridice la suprafață și în sfârșit, îi extrăgeam meticulos cu paleta etc.) și masa de prânz decurgea după un anumit ritual tacit, neapărat pe o muzică, mie-mi plăcea Pink Floyd.

A venit cutremurul, la 5 dimineața eram de mult timp, împreună cu Gyuri în curtea liceului, vecin căminului nostru, în mijlocul elevilor speriați, printre spărturile de geamuri, când un soldat a intrat în curte, a întrebat de mine și mi-a înmânat ordinul de încorporare; mă îngrijisem eu de asta, tocmai reușisem să obțin amânarea, prezentând o adeverință trimisă de maestrul Vaisman pentru a juca în cadrul echipei de șah "Medicina" la Concursul Național pe echipe în perioada ... (majusculele au efect la autorități, dar ce nu știam era că… n-ajunge; onoarea militară e una, comisariatul județean e alta), dar acuma era ora 5 dimineața și se întâmplase un cutremur major, încât "n-ai ce-i mai face"… Pe la 10 și ceva ajunsesem la Bacău, am fost echipați imediat ca soldați.

Din afară, acum după mulți ani, îmi pare, cam ca oricui care "a făcut armata", o perioadă frumoasă…; dinăuntru atunci, a fost greu și mi-a lipsit șahul, cărțile, filmele și muzica (afară de "Eroi au fost, eroi sunt încă"); dis de dimineață, curățam sectorul care-mi fusese repartizat în ziua respectivă (și am trecut fiecare, prin toate "sectoarele"); după raport, mergi pe deal, cu tot echipamentul, pentru instrucție, pe teren ca infanteristul și la amplasamentul de tun ca un ceva ofițer de artilerie; plăcerea gustării de 30 de minute, din marmotele aduse totdeauna la 10.30… Instrucție militară, uneori insuportabilă, alergare nemiloasă până la baza dealului și înapoi, de vreo două ori consecutiv cu echipamentul complet și cu arma în mâna; încheiam instrucția pe la ora 15, uneori chiar epuizați, după care o parte încăpea în cortul care servea drept loc de servit masa de prânz (cantina se dărâmase parțial), cealaltă parte căra cărămizile de la etajul doi, stivuindu-le cu grijă într-un anumit loc din afara clădirii comandamentului, șubrezită serios de cutremur.
În vreo trei zile, în loc să car de la etajul doi și să stivuiesc cărămizile, am fost repartizat la șanțul de consolidare; trebuia săpat sub baza clădirii, un șanț împrejmuitor de vreo 2.5 metri adâncime (urmând să fie betonat sau consolidat cu șine de fier, cam așa). Ne-am băgat în șant, care se adâncise deja vreo 2 metri, la distanță de vreo 3 metri între noi și am început să săpăm cu hârlețul; pâmântul urma să fie urcat sus cu niște găleți mari. Deodată auzim un vâjâit care creștea vertiginos și până să înțelegem ce și cum, vreo două cărămizi "explodează" în șanț cam la mijlocul distanței dintre mine și camaradul din dreapta mea! De!… s-a întâmplat că tot desprinzând cărămizi din pereții de la etajul doi, vreo câteva cărămizi au căzut spre exterior, în loc să cadă la îndemâna celor de-acolo, care urmau să le care ca să le stivuiască jos. Am amuțit vreo câteva secunde, toți care eram în șanț; apoi deodată a izbucnit, dar nu treptat ci chiar deodată, o zarvă nemaipomenită, am ieșit toți, cu orice preț, din șanț și am început să vociferăm și să urlăm de nu se mai înțelegea nimic, pe cine înjuram, la cine ne urlam?; hărmălaia a durat două-trei minute cred, până ce doi locotenenți destoinici, cu știința lor de a stăpâni situațiile, ne-au potolit și ne-au pus autoritar "în formație", de data asta într-un careu, ca să primim în poziția regulamentară pe însuși comandantul unității, un colonel mai în vârstă, dar viguros, trecut și prin război; acesta ne-a luat cum nu ne așteptam, dar cred că a procedat exact cum trebuia în situația respectivă: fără nicio pregătire, cu o voce puternică, a început pur si simplu, direct, să ne înjure ca la carte, "da' ce credeați, că ați venit la hotel?" și dă-i apoi cu înjuratul; "a pățit careva ceva, ce, te-ai zgâriat când urcai șanțul? Mama-voastră de ...". Nu-i frumos zice lumea, n-o fi, dar tocmai această rafală viguroasă asupra noastră, a calmat brusc, în două minute, toată trupa; "o să vedem noi și ce fac ăștia de la etaj" a mai zis, amenințător. "Treceți înapoi în șanț și vedeți-vă de treabă, să nu mai aud vreun scâncet!" a tunat în final. Cei doi locotenenți au sărit imediat în șanț, au zvârlit sus cărămizile (așa de bune erau, că nu se spărseseră) și au pus mâna pe lopeți, apoi i-am urmat, cum se cuvine și am continuat să săpăm, uitând repede ce se întâmplase.
Locotenenții sub grija cărora am fost erau tineri, absolviseră abia de vreo trei ani școala de ofițeri de la Sibiu; îți dădeai seama din comportamentul lor că "onoare militară" chiar este, nu-i ca în vorba ceea "zice ca popa", adică una zice să faci, alta face; am observat că "Să trăiți!" nu-i pentru ei, deloc un salut oarecare, și salutul verbal și gestul regulamentar asociat erau clare, ferme, scurte și decente (mai târziu, chit că am făcut și concentrări, n-am mai recunoscut ca autentic, acest salut specific, decât la președintele Băsescu, căruia nu puteam să nu-i dau votul meu, mai ales că și inventase un slogan pe măsură, "Să trăiți bine!"). Am avut de-a face și cu un maior exagerat de milităros, aproape chițibușar, la care mi s-a părut că simțul onoarei este oleacă alterat; dar am avut prilejul, în cursul unei "aplicații" de o zi și o noapte, să-mi dau seama că era un om care nu că a văzut multe, dar trecuse prin multe, inclusiv prin război, prin atâtea tranșee și trecuse cu onoare prin toate până să ajungă ofițer; era și foarte destoinic și inventiv, în meseria lui de artilerist — își făcuse la chipiu niște crestături, așa calculate ca lungime și distanță între ele, că-i permiteau să aprecieze direct, suficient de exact, coborând puțin chipiul pe ochi, distanțe și unghiuri, fără a deschide cartea (așa procedase în război, pentru obiective mai apropiate, sub 2 Km).
Poate și în alte părți, dar în armată sigur greșești, dacă te iei după aparențe.
De obicei pe la 5 - 6 (seara) ajungeam și ăștilalți la masă; la 19.30 obligatoriu, ne uitam la Telejurnal și nu peste mult timp adormeam frânți pe paturile supraetajate, în număr de 90, din sala în care eram cazați. Cam 5 luni am dus-o așa; apoi, în ultima lună lucrurile s-au mai relaxat; vreo săptămână am făcut pur și simplu de pază, ca santinele (4 ore la post, 4 ore dormit, apoi din nou), pe la gardurile depărtate ale unității, unde fuseseră amplasate niște posturi individuale de observație, din care ne plăcea să filăm împrejurimile prin binoclu; mai greu m-am obișnuit cu tura de noapte, erai singur în mijlocul unui întuneric imens, tresăream nervos la orice zgomot, dar am prins și nopți cu lună, foarte plăcute (…singura ocazie în cele 6 luni, în care am descoperit "nopți plăcute"). De observat precauția cu care am fost tratați: dacă ne punea de santinelă prin a doua lună, cine știe ce s-ar fi putut întâmpla, că santinela are în dotare muniție de război…
Apoi, când mai rămăseseră vreo trei săptămâni, am suit tunurile pe o garnitură de tren, le-am asigurat corespunzător și a doua zi ne-am deplasat, înghesuiți în două vagoane, la poligonul Șendreni - Galați, unde am și ajuns după o zi și o noapte de mers și de stat prin gări, cu trenul militar astfel constituit.
Toridă cum era vremea în acel august, de la corturile în care eram cazați și până la nu știu câți kilometri pe terenul de trageri, mergeam în camioane cu prelata trasă regulamentar. În sine, sesiunile de tragere cu tunurile erau foarte interesante; aveam de determinat rapid, folosind niște "tabele de tragere" care făcuseră războiul (în fond tabele de logaritmi cu 7 zecimale), distanțe până la obiectiv, unghiuri pentru înălțătorul tunului, încărcătura necesară pentru obuze, apoi de formulat comanda de tragere, de observat cu binoclul abaterile față de obiectiv ale spargerilor și de făcut repede corecțiile necesare, de înălțător și de direcție, până ce obțineai "obiectiv distrus". Ce mai, comandam fiecare pe rând, de la bază sau din punctul de observație instalat câțiva kilometri mai încolo, câte un pluton de artilerie și puneam în valoare, poate și cu oarecare smerenie, tunurile și obuzierele acelea, mânuite de mult prin groaznicul război de unii ca și noi… Bineînțeles, prestația noastră era notată, pentru a acorda în final (sau nu, dar nu știu cazuri) gradul de "sublocotenent" de artilerie.
Eliberat în sfârșit, a trebuit să merg imediat la policlinică pentru un consult asupra șanțurilor uscate care se formaseră pe tălpi; mi-au trecut în vreo două săptămâni, fără nici un tratament, doar cu mult morcov și fructe. În schimb, nu cred că am mai recuperat (și departe de Iași fiind) ceea ce am uitat, atâtea luni, despre șah și despre marii șahiști de la care începusem odată să învăț.

Apoi, până în 1990 inclusiv, am făcut cam la fiecare doi-trei ani câte o concentrare de câte o lună, la unitatea militară de la Bârlad; concentrare "cu scoatere din producție", adică avantajoasă ca bani, fiindcă solda încasată era net superioară banilor luați la școală (dar nu cred că asta a contat și la calculul pensiei, altfel decât ca perioadă de timp "efectiv lucrat"). Am constatat totuși, la un moment, că numai alde mine eram mereu convocat, nu și alții pe care-i știam cam în același "contingent" cu mine… De, frumos sau nu, bine sau nu, n-am fost deloc un profesor comod, pentru unele conduceri de școală sub care am funcționat ca profesor (că până la urmă, conducerea școlii decidea, sau măcar era întrebată). Cu prilejul uneia dintre aceste convocări am aflat și eu că în caz de mobilizare aș deveni nu ceea ce știam după atâta pregătire, locotenent sau căpitan peste un pluton sau poate baterie de artilerie (cu tunuri 76mm, sau cu obuziere 120-150mm), ci aș avea ca sarcină să comand o "baterie de rachete"… N-am fost lămurit dacă nu cumva e o greșală, că noi cât am făcut armata și concentrările n-am văzut decât o singură dată așa ceva, o platformă de camion pe care erau așezate vreo douăzeci de țevi de tun și n-avem cum ști ce-i cu astea … dar învățăm dacă ar fi cazul, că am învățat noi lucruri și mai grele…

Ei da! Se cuvenea, să putem învăța orice. Încă la începutul primei părți a carierei mele de student, în aula în care se desfășura mica festivitate de inaugurare a anului universitar, am primit și mi-au și rămas în minte, vorbele venerabilului profesor Adolf Haimovici: "cine va face în mod onorabil Matematica, va putea face orice". Pe vremea ceea la asemenea festivități nu debitau amatori din afară și se spuneau lucruri cu miez…
Avem o casă la țară și ajungem acolo, când și când; Puiu, un vecin vrednic cu care m-am împrietenit, m-a învățat ce trebuie despre o motocoasă și acum cosesc eu însumi iarba și buruienile, ba și schimb singur bujia când trebuie… chit că n-am învățat asta pe la facultate (dar dacă mă gândesc bine, și instrumentele astea au de-a face până la urmă, teoretic, cu matematica). Cam ăsta-i sensul real al vorbei auzite în marele amfiteatru: n-ar trebui să fii vreodată, absolvent onorabil de Matematică, în situația de a te scuza, cică "nu am învățat asta în facultate".
Și nu mediile contează, că rar poate dovedi cineva că mai merită notele alea așa de mari, după atâția ani în care n-a mai avut de-a face cu o materie sau alta și a uitat inevitabil o groază de teoreme și construcții matematice specifice pe care le v-a fi studiat în facultate (dar mediile, vechi cum or fi, spun totuși sau ar trebui să spună ce ai devenit, sau măcar ce ai fi putut deveni).
Ceea ce contează într-adevăr, dacă ai făcut "onorabil" facultatea, constă în faptul că vei fi învățat să înveți, încât când ar fi nevoie știi ce ai de făcut: nici într-un caz nu te scuza "că n-ai făcut asta", că atunci te faci de râs; nici nu te eluda, decât dacă într-adevăr, nu ai timp; doar aplică acele două lucruri esențiale (și chiar grele) pe care ai avut privilegiul să le deprinzi în facultate: caută și învață.
Vorba ceea se aplică, "am învățat noi lucruri mai grele!"…

1980-82 a fost o perioadă de răscruce, în cariera mea de profesor "de matematică" (și chiar ține de învățat ceea ce nu ai învățat la facultate).
Un profesor reputat, de la LMK (cel mai bun liceu din oraș), care ne vizita frecvent la biblioteca de la Casa de Cultură, unde mai organizam câte un turneu de șah și chibița uneori întreaga după-amiază la partidele noastre, m-a întrebat oleacă înainte de începerea anului școlar, dacă n-aș vrea să fac niște ore de "Matematică aplicată în tehnica de calcul", la clasa a XI-a, complementar cu orele sale de matematică; era o materie introdusă de vreo trei ani pentru liceele de matematică-informatică, la care nu se pricepea și chit că alții făceau în loc, tot matematică (cum și el făcuse cu a 9-a și a 10-a), D-lui voia de data asta să asigure parcurgerea ei, ca să evite vreun eventual reproș din partea unor părinți (mai sus-puși). Era vorba de o oră pe săptămână, într-o zi la alegerea mea, de la ora 7.
Am acceptat, că locuiam atunci, cu soția și băiatul nostru de trei anișori (care începuse să audă și să repete fel de fel de cuvinte, ce-i ăsta, "filament"), într-o garsonieră dintr-un bloc aflat la doi pași de LMK; dar dacă eram mai inspirat (ceea ce mi se întâmplă mereu după), mi-aș fi permis să-l sfătuiesc să apeleze mai degrabă la vreun programator de la Centrul Teritorial de Calcul (cred că exista, ca și la Iași, așa ceva) și măcar, elevii respectivi vor vedea și ei un calculator… Eu văzusem, o singură dată, pe cel de la Iași, 4 pereți de dulapuri într-o sală mare, dar atât; făcusem ceva programe în FORTRAN, dar trebuise să ne mulțumim să trimitem la centrul de calcul foile respective și să așteptăm înapoi, rezultatul; am fost uimit peste vreo 3 ani cred, când am asistat la o "depanare" a calculatorului din Vaslui, profitând de faptul că tocmai fratele meu fusese trimis de la Iași ca să rezolve pana; apăsa rapid, într-o secvențiere numai de el știută, anumite "switch"-uri de pe dulapurile alea, după care îmi zicea "30 de minute", adică atât ar trebui să-l aștept, până va reuși să repună dulapurile alea, cu o groază de cabluri înăuntru, în starea normală de funcționare (și cam atât îi lua, că l-am cronometrat; atunci am văzut și eu, măcar cât de cât, ce înseamnă "inginer electronist" specializat pe hardware de calculator, sau "hardist" cum zicea).
Dar adevărul este că sfatul meu ar fi fost inutil, nu putea preda materia decât cineva din interiorul sistemului de învățământ, nu întrevăzuse nimeni derogarea firească de a apela eventual și la specialiști din afară (pentru profesorii de matematică mai tineri, dacă absolviseră la București, unde informatica nu era secție separată, ca la Iași, nu era necesară vreo derogare).

Manualul conținea elemente de limbaj FORTRAN, aplicate pe diverși algoritmi elementari, presupunând făcută materia respectivă în clasele a 9-a și a 10-a. Am început cum începusem și eu pe la facultate, la seminarii, cu "scheme logice" (că nu știau de materia de a 9-a), exemplificând suficient de mult pe probleme tipice de aritmetică; am observat eu că fără calculator, este cam ridicol să rezolvi asemenea probleme "cu calculatorul", parcurgând manual, schema logică respectivă — riscul iminent era să-ți plictisești definitiv elevii, care erau și dintre cei foarte buni (câte unul mai spunea îndată rezultatul, fără să fi apucat să facem "schema logică"). Am continuat cu elemente de FORTRAN, conform manualului și cu mici programe scrise desigur la tablă, până când probabil plictisiți deja, mai spre sfârșitul primului trimestru, unul dintre elevi m-a provocat direct, cu o problemă veritabilă: să facem un program, sau poftim, o schemă logică (a adăugat cu umor), pentru a obține un orar de desfășurare a unui turneu de șah (auziseră desigur, că eram un șahist). Nu m-am lămurit, dar înclin să cred că era mai degrabă un "test" de amorțire a lucrurilor, sunt eu capabil să fac și ceva consistent, în loc de problemuțele simple pe care le debitam? Ei da, asta (adică problema) mi-a plăcut! mie nu-mi trecuse prin cap cât am fost pe la facultate, unde abordasem "cu calculatorul" numai chestiuni strict matematice, deși eram liberi să ne ocupăm de orice problemă demnă de a fi rezolvată cu un calculator. Vreo două-trei ore cât mai rămăseseră până la vacanță cu asta ne-am ocupat, căutând și încercând să convenim (că veneau și ei cu idei) asupra unei formalizări convenabile a problemei, devenite "problema lui Ciocoiu", după numele celui care o pusese… Până la urmă, am găsit cea mai inspirată ieșire din impasul în care ajunsesem: am lăsat-o ca "temă" pentru vacanța de iarnă.

Cum era de așteptat (din păcate), am fost singurul care și-a sacrificat vacanța, întorcând pe toate părțile problema respectivă, până am pus la punct o schemă logică de rezolvare, ingenioasă dar cu justificări relativ simple (posibil de formulat fără a pomeni elemente de "teoria grafurilor", pe care nu le făcuseră și mă gândeam să le facem în noul trimestru).
Cam așa și cam de-atunci, am început să mă transform în profesor "de matematică și de informatică". Abia peste 25 de ani, am fost obligat să constat că un asemenea statut este în afara vederilor Ministerului, după care matematica este într-o parte (cică "Șiințe", sau așa ceva) și informatica într-o alta, la "Tehnologii" — separare care până la urmă s-ar justifica practic, dacă cercetăm, cam așa: prima nu te costă mai nimic și nu prea are cum să aducă anumiți bani, în schimb "tehnologiile" pot să coste chiar aberant de mult și încă, fără a leza legea ("făcută" aceasta cum se cuvine și de cine se cuvine), condiția ușor de îndeplinit de altfel, fiind aceea de a avea ca decident pe cineva care nu se pricepe și trebuie să apeleze la intermediari și "consultanți", instruiți cum se cuvine și deosebit de abili în a crea condiții legale necesare pentru a face bani.

Am sacrificat nu numai vacanța, dar mai pe urmă și banii pe care începusem și noi să-i strângem pentru o "Dacia" acolo… Prin 1982, așa ceva, am cumpărat de la cineva un "home computer" ZX-Spectrum, de care în anii următori m-am legat așa de mult că parcă nu l-aș da… de parcă ar fi El-Zorab, deși de mult a devenit nefolositor. Am asimilat neașteptat de ușor limbajul BASIC specific (firește că "ușor", acum și operam direct pe calculator), am programat și problema lui Ciocoiu, după schema logică pe care le-o prezentasem la tablă și le-o explicasem amănunțit elevilor.

Ce-i interesant, abia acum observ… De obicei profesorul influențează, uneori decisiv, destinul unuia sau altuia dintre elevii săi; în cazul meu a fost chiar pe dos. Nu solicitarea primită de a face "Matematică aplicată în tehnica de calcul" la clasa a XI-a (în anul școlar 1980-81), ci mănușa aruncată de un elev prin problema pe care mi-a pus-o în clasă (numită aici "problema lui Ciocoiu") a fost decisivă pentru "reorientarea profesională" a mea!
Iar problema respectivă și-a continuat drumul în vreo două tranșe. Mai întâi, în vara care a urmat acelui an școlar am reușit să scriu un articol destul de bun, legat de acea problemă; fiind vacanță, era cam pustiu prin școală și am putut folosi mașina de scris de la secretariat ca să-mi dactilografiez articolul, spre a-l trimite la Gazeta Matematică (avea să apară, cu întârzierea specifică acelor vremuri, adică pe copertă scria anul 1982, dar apărea unu-doi ani mai târziu).
Peste câteva luni aveam scris un al doilea articol, bazat tot pe problema lui Ciocoiu, dar acum D-na secretară nu mi-a mai dat mașina de scris: directorul îi atrăsese deja atenția că este ilegal s-o scoată din secretariat și s-o pună la dispoziția altcuiva. Făceam ore și la o clasă de "Seral" și i-am întrebat dacă știu cumva o mașină de scris de vânzare; după câteva zile un fotbalist, versat cum sunt fotbaliștii, mi-a adus o mașină de scris "Consul", micuță și comodă (contra unei sume rezonabile). Am dactilografiat și am trimis cu încredere și acest al doilea articol.
Cum necum, am fost invitat ceva mai târziu la Miliție, la nu știu ce secție sau așa ceva, am fost întrebat de mașină de scris (dar nu a trebuit să spun și de unde o am) și mi s-a cerut să le-o aduc pentru a o înregistra; când am adus-o, împreună cu numai două pachete de Kent cum am zis că s-ar cuveni, ofițerul respectiv a introdus o hârtie și a tastat toate literele de pe mașină, apoi mi-a dat autorizație de folosire a mașinii de scris (după ce am lămurit în scris, pe semnătură, scopul în care urma să o folosesc).

A doua "tranșă" s-a desfășurat câțiva ani mai târziu, dar chiar nu-mi amintesc anii, treceau repede pe lângă mine. Prezentasem problema lui Ciocoiu, împreună cu programul BASIC corespunzător și nu mai știu ce pe lângă, la ceva Sesiune de Comunicări organizată pentru "zona Moldova" la Liceul Național din Iași; lucrarea mea a fost validată pentru a merge la "faza națională", la Arad. A doua zi după ce am ajuns acolo, au început comunicările, la un liceu care m-a șocat din start: la intrare te întâmpinau niște panouri mari, cu fotografii de profesori și absolvenți, frumos organizate pe un perete interior; avusesem și noi la Negrești, pe când eram eu elev, dar parcă n-am mai văzut mai târziu așa ceva prin școlile prin care am intrat; de pe pereți… lipseau pancartele binecunoscute (cu anumite citate frumos inscripționate, înrămate pe pereții sălilor de clasă și pe holuri peste tot în școlile noastre); la geamurile sălilor de clasă nu era nicio perdea (în școala de unde veneam erau draperii fastuoase și mochete în toate sălile, prin grija comitetelor de părinți desigur) și în săli, cred că nu mă înșel, nu era nici un tablou pe pereți. Ce mai, parcă nimerisem în altă țară! Nu mi-am bătut capul și nici n-am întrebat ceva, că nici n-aveam cui; abia acum îmi trece prin cap că ceea ce urma să vină peste vreun an-doi, cică "revoluția de la Timișoara", a plecat nu de la nu știu ce biserică fastuoasă, ci de la acest liceu sobru și veritabil… (eu așa țin minte, că era un liceu din Arad; dar s-ar putea să greșesc, putea fi și un altul pe unde tot prin acei ani și tot cam așa am fost, liceul "Nicolae Bălcescu" din Craiova)
M-am dus direct în sala unde se susțineau lucrările, care au și început fără tam-tam. Cam tot ce am văzut, mai degrabă am vizionat, până pe la prânz, erau lucrări făcute cam pe un același calapod, simulau chipurile câte un proces fizic, cu electroni frumoși care se învârteau pe ecran și se afișa mare și în culori stridente câte vreo formulă din mecanică. Era un început, deocamdată ceva desene animate cam puerile, făcute cum necum în BASIC, pe calculatoarele care începeau să devină obișnuite prin școlile noastre (HC-85, eventual cu unitate de floppy-disk, și TIM-S); nu se referea nimeni la programe, la miezul lucrurilor, ci mai degrabă la mecanică și chimie, derulau filmul și parcă se extaziau de ce frumos sunt scrise formulele… Era un început prea spectaculos pentru mine (care nici nu avusesem de-a face până atunci, cu "grafică pe calculator"; alții, poate mai deștepți ca mine, încep cu grafica, cu pozele, cu muzica și "filmulețele", eu unul am fost întotdeauna tentat să lămuresc întâi ce-i "în spate"); n-am mai așteptat să-mi vină probabil a doua zi, rândul; spre seară am ajuns pe jos, la gară, dar parcă toată lumea voia să ajungă la gară, era o aglomerație de nedescris…. În tren abia am încăput (profitând acum, de constituția caracteristică ăluia apostrofat de obicei "ei, da' ce-ai slăbit…"), la un geam de pe holul unui vagon, unde am și rămas blocat până ce am ajuns la Cluj.
Am intrat în vorbă, cum-necum, fără formalisme, cu un vecin de geam, "Domnule, ce înghesuială!"; nu părea de fel, cine mai părea ce-ar fi, dar cum am aflat lipiți de geam cum eram, după cine știe câte stații, era profesor la facultatea de Filozofie din Cluj. Începuse să povestească cum că-i venise vara trecută în vizită un profesor din Japonia, pe vreo două săptămâni; vorbea simplu, ușor și admirativ, de obiceiurile ăstora, japonezii, la ei n-ai fi văzut așa grămădeală în tren, se referea la cultura specifică și evoca locuri pe care și el le vizitase înainte. Derula ca din altă lume și-l ascultam aproape mut; nu eram singuri la geamul ăla și după un timp, când povestea ajunsese la ceva împărat japonez, intră în discuție pe neașteptate un tip cu o căutătură isteață și cu o sticlă pe terminate în mână, altfel cam ponosit, dar începe să facă niște adăugiri coerente, de toată frumusețea, pe subiectul respectiv, de aveai impresia că tocmai se întorsese din Japonia. S-a încins repede o discuție foarte aplicată, între ei doi, mai ziceam și eu câte un "Aha…"; ajungând aproape de o stație unde se știa că trenul va staționa mai mult, profesorul scoate din buzunarul pantalonilor o bancnotă de o sută și i-o întinde amicului care terminase deja sticla și o ținea încă în mână, tot nu se făcuse vreun spațiu liber, că parcă toată lumea mergea la Cluj, nu prin fel de fel de gări pe unde trecusem; amicul nostru ia banii fără fasoane și începe să-și facă loc din aproape în aproape, de-a lungul vagonului aproape ajuns în gară. Discuția a cam lâncezit, în așteptare; după ce a remarcat "Domnule, n-aș fi zis! extraordinar ce știe tipul ăsta!", mi-a zis simplu că el este profesor universitar și mi-a povestit câte ceva, într-o doară, de ce-i pe la facultate, știi domnule? am studenți care sunt mult sub tipul ăsta! A trecut vreo jumătate de oră, trenul se pusese de mult în mișcare; la un moment dat, eu (istețul ce sunt, că înclin uneori să fac pe detectivul), îi zic: "A... să știți că amicul nostru nu se mai întoarce!"; se uită la mine, dar nu zice nimic — aș zice că indirect îl jignisem: "tipul", pe care-l acuzasem implicit c-ar fi plecat cu banii, era dintre cei care știu ce zic, nu era un oarecine. Am mai lungit-o noi așa cu vorba, dar mai mult ne uitam pe unde trecea trenul în întunericul nopții, când deodată apare și amicul, dar ca și când abia ne lăsase, iar discuția se aprinde iar, cam din punctul unde se întrerupsese, doar că acum mai trăgeam pe rând din când în când, câte o gură două din sticla de vin pe care o adusese. Eu revenisem pe la "Aha", când deodată, fără nicio legătură cu discuția în curs, se întoarce brusc spre mine "Da' ce, credeați c-am plecat cu banii?" și a dat într-un râs vesel, scoțând în același timp restul de la sută să-i dea profesorului… Am simțit că-mi vine tot sângele pe față, am bolborosit ceva "A… nu", dar apoi am recunoscut deschis "Ei da!…" și mă pregăteam să încep să mă scuz și să-mi cer iertare, dar n-a fost cazul că ne-a apucat pe toți imediat, un râs strașnic… Ne-am veselit bine, "lasă-lasă lasăă, că ajungem noi acasăăă"… spre dimineață mă cam amețisem, cred c-am apucat să contribui și eu cu ceva la discuția aia, care și putea dura la nesfârșit. Au coborât la Cluj împreună, cred că au mai băut vreo sticlă de vin după aceea… așa sper. Deodată vagonul aproape că s-a golit.
Pentru mine a fost o călătorie de neuitat; n-am reținut nimic despre japonezi, nu pot spune ca oricine călătorește, pe unde am trecut, ce puteam să văd și să pozez pe-acolo, ce puteam să mănânc sau să beau prin locurile alea, în schimb… cred că am mai învățat câte ceva despre oameni, despre bănuială și despre o sticlă de vin (da… și despre alde mine, cam "înghesuit" cum sunt).

Iar problema lui Ciocoiu nu se mai oprea… în vreo doi ani a devenit "problema orarului școlar săptămânal" (mulți ani mai târziu, după ce am avut și Internet și m-am deprins cu engleza, aveam să aflu că problema se preta la o bibliografie enormă, fiind tratată în diverse forme de mult timp, sub numele generic, absent în română, "School Timetable Problem"…). Cu vreo doi ani înainte de revoluție, bazat pe niște relații pe care le avea sora mea, medic în Galați, am propus editurii Porto Franco prima mea carte, "Calculatorul HC, în slujba școlii", în care strânsesem experiențele mele de abordare informatică și metodologică a unor aspecte din viața școlii, prelucrarea rezultatelor unui examen, alcătuirea unor diverse situații școlare, elaborarea orarului școlii, dar și chestiuni dezvoltate între timp prin orele de informatică (factoriale și puteri, orarul unui turneu de șah, creație grafică, etc.), folosind BASIC dar și limbaj de asamblare pentru microprocesorul Z80; contrar cu ce mă așteptam eu, să apară prin '88-89, am primit șpalturile și un contract de editare tocmai în aprilie 1993 (prin sora mea am aflat că redactorul de carte respectiv se aflase bolnav de tuberculoză, a lipsit vreo doi ani încât cartea mea a rătăcit prin sertare; iar eu… eram mereu ocupat și n-am catadicsit să întreb pe unde-i), iar în anul următor mi s-a trimis și macheta cărții, sub forma a 7 fascicule, pentru a-mi da acordul final de publicare… însă acum am refuzat, gândindu-mă la vremea aceea că epoca HC-urilor și a BASiC-ului se încheiase; de un an deja, aveam și eu un "PC" și învățam (împreună cu elevii mei) Pascal și studiam limbajul de asamblare pentru I80286; cam începea altă eră.
Totuși, cartea aceea a constituit în 1991, lucrarea mea de gradul I — doar că a trebuit, la insistența conducătorului meu de lucrare, să schimb titlul în ceva mai cuminte, parcă "Rolul microcalculatorului în liceu"…
Pe atunci, lumea era obișnuită să ia gradul I cu 10; și eu mă așteptam să iau 10, chiar dacă nu luasem decât 8 pe teza de admitere la gradul I, desfășurată anterior la Facultate (împreună cu examenul de "Pedagogie" și cu cel de "Științe sociale" sau așa ceva, la care toți luam 10, bineînțeles) — că știam ce făcusem în lucrarea de gradul I, nu era de loc "de ici de colo" și știam ce făcusem efectiv "în slujba școlii" (iar conducătorul meu de lucrare, de la facultatea de informatică, chiar mă lăuda pentru conținutul lucrării; la sfârșit, mi-a cerut unele programe, pentru a le folosi la seminarii). Totuși nota mea finală pentru examenul de gradul I a fost 9 (dar nu mi-a păsat prea mult); directorul liceului avea și el, firește, un cuvânt de spus; era profesor de franceză, foarte bun și foarte cultivat, mi se părea uneori că parcă știe prea multe, am colaborat foarte bine pe la examene și fel de fel de situații școlare, dar l-am contrariat necuvenit, în public, în vreo două situații (prima fusese legată de afișarea în cancelarie, de către însuși domnul director, a ordinului de ministru prin care se propunea reintroducerea orelor de "pregătire militară" în licee; și eu m-am ocupat ca profesor, de această activitate suplimentară cu elevii, care însă era prestată de toți cam "de formă", iar la vederea acelui ordin mi-am permis o serie de remarci foarte acide la adresa ălora și ăstora. Mai spre ziua de azi, cunoscând și exemplul învățământului din Israel, aș zice că ar fi bine să se reintroducă, ar putea fi o bună șansă (în loc de fel de fel de "Educație", cetățenească, rutieră, pentru sănătate, sexuală, etc.) pentru a deprinde elevii cu valorile fundamentale, disciplina și simțul onoarei).. Probabil mai știa și alte alea despre alde mine și de!… a găsit și el momentul să-mi dea peste nas (dar n-aș zice acum că n-o meritam, știam mai bine și decât cei care parcă știau prea multe, câte mi se puteau reproșa, cam pe toate planurile care contează; nu eram străin de aranjamentele obișnuite pentru promovarea sau admiterea în liceu a vreunui anumit elev… Într-o toamnă, la un examen de corigență, cu niște elevi mai mari, intră în sală cum-necum, o fată drăguță, cu un pachet de cafea în mână; colegul de examen a sărit în sus, nu-i voie să intre în sală etc.; dar mie mi-a plăcut gestul, că încălca decent toate "regulile" și am lăsat-o să zică despre ce este vorba, era sora mai mare a uneia dintre elevele corigente și ne-a adus niște cafea; a... fii liniștită, chiar nu intenționăm să picăm pe cineva, dar dacă vrei dă-mi cafeau aia, mulțumim. Iar peste vreo doi ani nu m-am putut abține să mă fac și eu cu un PC gratis, de la o firmă care dota școlile cu calculatoare "la mâna a doua"; și câte și mai câte, cine era "incoruptibil"?).

În anii următori a început "informatizarea"; în instituții și-au făcut gloria, mult timp, joculețele oferite de sistemele Windows și deasemenea, "Messenger"-ul; mașinile de scris au fost casate, iar cantitatea de "consumabile", necesare imprimantelor (pentru producerea documentelor Word) a început să crească exponențial; s-au "modernizat" programele școlare, s-au promovat manuale pentru Windows, pentru Microsoft-Word și -Excel, mai târziu și pentru Microsoft-Visual-FoxPro; toată învățătura s-a orientat definitiv pe "point-and-click". Am învățat și eu (și am predat la clasă) toate cele, dar am învățat mai mult folosind compilatoarele Borland (pentru Pascal și apoi pentru C++).
Până într-un punct, de cotitură majoră…
Un anumit număr de ani reuşisem să mă impun în câteva şcoli din judeţ cu o aplicaţie de salarizare pe care o realizasem folosind Microsoft VisualFoxPro; apăreau frecvent modificări legislative (sau situaţii particulare) şi cam în fiecare lună, aveam de umblat prin şcoli cu discheta (mai târziu, cu CD-ul; mai târziu, cu un stick) pentru a actualiza programul respectiv pe calculatorul pe care opera contabila (sau secretara). Prin 2004, aflu în una dintre şcolile respective: "ştiţi, a fost pe la noi cineva de la firma XXX, cu o ofertă de program de salarizare. I-am spus că avem şi suntem foarte mulţumiţi, de programul d-lui profesor Bazon"; m-a întrebat imediat: "da' cu ce-i făcut programul?" şi i-am răspuns, zice d-na contabilă: "cu VisualFoxPro7" - iar el mi-a zis cam aşa: "Ha-ha... da ce, are Bazon licenţă pentru Microsoft VisualFoxPro?! Şi… se pare că ne trebuie şi nouă, licenţă."
Nu aveam licenţe şi era o perioadă (care s-a dovedit a fi scurtă) în care se vânau şi cică se dădeau amenzi colosale pentru asemenea situaţii… Cred că de chiar a doua zi, am luat în serios opţiunea de a rescrie aplicaţia pentru Linux (de care mai ştiam câte ceva, că fiul meu se legase bine de Linux); dar nu mai putea fi vorba de o aplicaţie "obişnuită" (de montat cu stickul, pe fiecare calculator), fiindcă în şcoli găseai numai şi numai Windows. Ei - după vreun an, reuşeam să pun la dispoziţia şcolilor o aplicaţie Web pentru "salarizare prin Internet" (cu avantajul că "mergea" și din Linux dar și din Windows) — utilizată apoi în câteva şcoli din ţară până în noiembrie 2011 (când ministerul a impus în toate şcolile aplicaţia de salarizare pe care o contractase ca de obicei, cu firma SIVECO) și utilizată deasemenea, lunar, de sute de profesori (că furnizasem separat de școli, calculul salariului oricărui angajat din învățământul preuniversitar).
În acel an, în care m-am ocupat de aplicația de salarizare "prin Internet", abandonând Windows, microsoft-Word, Borland C++ și FoxPro, descoperind ce-i acela un "editor de text", apoi limbajul Perl, HTML, javaScript, MySQL etc. mi-am dat seama în ce ne băgase "strategia de informatizare", era nu informatizare ci "microsoft-izare", asigurând un sistem de învățământ definitiv închis… Dar e drept, numai așa se pot face banii mulți și numai un om genial, așa de rar, putea imagina un "plan de afaceri" corespunzător: infiltrează peste tot produsele proprii, mai treci cu vederea până una-alta că se mai folosesc și fără licențele "per calculator" pe care le-ai elaborat cu atâta dedicare, convinge pe toți că sunt foarte bune și-s suficiente și ușor de însușit (păi folosești cutare buton, sau opțiune de meniu și apoi "Print"; mai treci cu vederea că de fapt, se studiază câte vreo 10 ani, de la a V-a până într-a XII-a și chiar și după aceea; la urma urmei, profesorii sunt poate și bucuroși, n-au de făcut decât să dreseze ani în șir meniurile și butoanele atractive oferite), atrage producătorii de calculatoare să le vândă împreună cu soft-urile tale, mai legiferează cumva și vreo probă la bacalaureat pentru "competențe digitale", bazată exclusiv pe produsele respective (să se rușineze cei care mai știu și alte cele, dar au cam uitat produsele tale), ascunde bine că informatica a început hăt de când și alții, rămași în umbră, sunt cei au creat și dezvoltat știința, fă să pară că știința informaticii a început chiar de la tine, că doar tu ai făcut-o simplu de folosit de către toți și ai ridicat-o pe culmile comerciale atinse poate doar de mașinile de spălat și de automobile; și ai grijă, ascunde bine secvențele de cod, asigură-ți drepturi de proprietate suficient de tari, ca să nu poată interveni vreun deștept din afară.
Am sintetizat mai sus (chit că într-o frază monstruos de lungă și "cam" acidă), o nesfârșită discuție universală, Microsoft-Windows + Microsoft-Office + pac (adică "point-and-click") versus GNU/Linux adică pe scurt "Linux + programare". Programatorii, scăpând de ce au învățat în liceu, aleg de obicei Linux, că Windows nu le oferă nimic, nici măcar un editor de text decent, trebuie să instaleze unul adaptat după cele native în GNU (dar nu de la programatori vin banii, dimpotrivă, ăștia îți iau banii…)
Dresarea vreme de atâţia ani (cel puţin cei patru, ai perioadei preuniversitare) cu produse Microsoft şi în general, numai cu tehnologie "pac" — obturează bunele practici, îngustează perspectivele şi limitează drastic capacitatea de progres a individului. Se poate face educaţie muzicală "după ureche" (ceea ce ar fi analog educaţiei informatice bazate pe "point-and-click"), dar numai aşa, în general vorbind, vei ajunge un muzician cel mult mediocru.

Nu chiar surprinzător, am fost contestat vehement, întâi prin ședințele de "consiliu profesoral" (la care de la un moment încolo m-am încăpățânat să nu mai particip; mea culpa): "nu putem admite afişarea situaţiilor şcolare pe Internet", "nu se poate face salarizarea prin Internet, din cauza hackerilor - că salariile sunt confidenţiale", "siteul şcolii trebuie să aparţină elevilor şi să fie realizat de elevi", "revista şcolii şi siteul şcolii trebuie să conţină articole ale elevilor (nu ale profesorilor)", etc. Mai mult — "poate şi altcineva să facă orarul" (că nu trebuie expus pe Internet), iar în perioada 2007-2009 am fost chiar degradat birocratic la statutul oficial de "profesor necalificat": noua directoare, foarte competentă, de română, descoperise că pe diploma mea de licență figura "Cercetări operaționale", nu "Informatică", iar Ministerul i-a confirmat că într-adevăr, nu aveam dreptul de a preda informatică (și aveam un drept îndoielnic de a preda matematică).
De!… încă nu apăruseră "telefoanele inteligente", nici site-urile de socializare; se folosea cu precădere "calculatorul de buzunar" şi lumea abia învăţa să introducă "username" şi "password", iar Internetul se rezuma la "edu.ro" şi Messenger. Pe de altă parte, se formulase "Statutul personalului didactic", plin de zorzoane sindicale și chițibușuri, iar Ministerul a fost obligat să instituie "Centralizatorul" educației naționale, document uriaș (că fusese realizat cu Microsoft-Word) care pretindea că orice profesor titular sau care vrea titularizare, se regăseşte prin specializarea respectivă, undeva în acest Centralizator (bineînțeles, "Cercetări Operaționale" nu se găsea nicăieri; abia prin 2010, fiind întâmplător în secretariat când secretara căuta prin "Centralizator", am descoperit că apăruse între timp și "C.O."; bineînțeles, n-am mai avut parte de ore de informatică, fuseseră deja date altora și nu te poți pune cu principiul continuității, dar măcar am redevenit, inclusiv ca bani, profesor "calificat").

Dar marea vină, marea vină era totuși a mea: nu reușisem să inițiez colaborările cuvenite, chiar niciuna, cu ceilalți colegi de catedră… (dar nici nu era nimeni interesat, afară de vreo doi-trei elevi). De!… nu prea respectam programa în vigoare, mai făceam în loc de Microsoft-Word, mici aplicații folosind un editor de text, HTML și javaScript, iar în loc de FoxPro, mai foloseam R, în orele de "laborator" (dar s-a confirmat măcar parțial, că mai degrabă astea îi atrag într-adevăr, pe elevi, decât "programa").
Cam așa, de pe la supărările astea, am ajuns să construiesc site-ul meu "docere.ro", pe care iată că public numai eu și pe care s-au adunat treptat, în 15 ani, 400 de articole, reflectând lunar și progresul uriaș pe care l-am făcut după ce am abandonat definitiv Windows-ul și am adoptat GNU/Linux, validând consecvent această idee (atinsă și undeva mai sus): dacă stăpânești suficient cele referitoare la microprocesor și limbaj de asamblare, atunci devine relativ ușor să-ți însușești noi limbaje, dacă îți sunt necesare pentru a dezvolta cât mai bine o anumită aplicație (dintre cele nebanale); iar dacă citești ce trebuie, experimentezi și te străduiești destul pe aplicații proprii care te interesează, capeți cu timpul și deprinderile de programare necesare.
Un nou limbaj nu se învață de dragul de a învăța un nou limbaj, parcurgând un manual prost din scoarță în scoarță; se învață când vezi că ți-ar folosi pentru a dezvolta și a pune la punct o anumită aplicație proprie, și atunci se învață ușor răsfoind vreun manual sau și mai bine, folosind sistemul de "help" existent pe Linux pentru limbajul respectiv, pe măsură ce dezvolți aplicația și totodată experimentând pe calculator lucrurile — nicidecum "de aici până aici" și nicidecum fără a corela cu alte limbaje pe care la fel ți le vei fi însușit.

Cam asta-i, toate astea, cu "docere" și cu "profesorul învață" (și… cu alde mine)! Începe ca o nuvelă chipurile, dar sfârșește cam ca o "nuvelă informatică" (și cu scop didactic și metodologic, nimic neobișnuit, poate mai învață și alții din experiența altora, în speță, a mea. De, zic și eu…). Există și vreun "pas următor", vreo cotitură? Mă mai gândesc, că nu mă apuc de ceva (dacă merită) până nu sunt sigur că dacă mă străduiesc destul și poate am noroc și de vreo întâmplare semnificativă, aș putea izbândi…
Deocamdată înclin să "cotesc" spre ceva neînvățat la facultate; de vreo trei ani, fac anual, în ordine cronologică, socată și sirop de flori de soc, dulceață de nuci, de cireșe amare, de zarzăre (când mai găsesc), mai târziu și de gutui, vreo 75 de litri de vin și vreo 3-4 litri de țuică de prune (dacă sunt); mă mai iau și după rețete rămase de la maică-mea, dar găsesc rețete bune și pe YouTube. Tocmai am mai plantat, să fie acolo, vreo 10 pomi, pruni și cireși (caișii nu prea merg pe aici). Și mă întreb mereu: nu-i mai bine, decât să faci vreo facultate (sau vreo "cotitură")? Va culege cineva, cândva, de prin pomii mei; dar profesor "de matematică" fiind riști să afli de la vreun fost elev "Știți, nu mi-a folosit la nimic matematica"… (dar măcar l-ai dus pe băiatul tău, la vreun club de șah? A... da, să știți că da, fac și la școală. Tot e ceva, nu?)